Vreau să-mi  împărtăşesc  bucuria – povestndu-vă  o ideie utilă şi frumoasă. Nu eu am compus-o. Doar am auzit-o.  Nu este o simplă idee, ci o idee, ce a luat forma unui basm. Deci, ascultaţi.

     Un rege, împreună cu soţia şi fiica a plecat într-o călătorie pe mare. Nava lor a fost prinsă într-o furtună şi fiind lovită de valurile puternice, s-a scufundat.  S-a pierdut în valurile mării întreg echipajul, dar Dumnezeu a salvat viaţa regelui şi a familiei sale. Ei au fost aruncaţi la ţărm, şi acolo, îmbrăcaţi în zdrenţe, ca nişte cerşetori, au purces în căutarea unui adăpost.  Nici unul dintre ei nu a îndrăznit să aducă aminte, că este de viţă nobilă. Dar şi cine ar fi crezut în cuvintele a trei cerşetori? Ar fi părut ridicol, dar poate chiar ar au putut fi şi bătuţi. La urma urmei, nu toată lumea îi iubeşte pe cei săraci, iar cerşetorii aroganţi nu sunt suportaţi de nimeni.

Aşa s-a întâmplat ca unul din locuitorii acestei ţări i-a adăpostit pe aceşti nefericiţi, şi le-a propus să-ţi câştige existenţa, păscând turma sa de oi. Regele, a devenit un păstor, iar regina şi prinţesa – soţia şi fiica unui păstor. Ei nu s-au plâns pe soarta lor, doar uneori, seara, stând lângă foc, îşi aminteau de viaţa lor în palat şi îşi ştergeau lăcrimile apărute.

Între timp, regele ţării, unde au ajuns eroii noştri, a început să caute o fată, care-i va fi soţie fiului său.  Câteva zeci de perechi de mesageri  au fost trimişi în diferite părţi ale regatului, pentru căutarea  celei mai frumoase, celei mai inteligente şi mai pioase fete.  Ei au primit un ordin din partea regelui, să nu fie neglijată nici fiica ultimului sărac. Doar să îmbraci, să înveţi bunele maniere o poţi face mai nu pe orişicare, dar să dai omului o judecată frumoasă, purtare cuviincioasă este mult mai dificil, dacă nu chiar imposibil.

Deci, mesagerii nu ignorau nici o fată, discutau cu ele, le cereau să-i servească cu bucatele pregătite.  Tot ceea ce observau, era  înregistrat în cărţile lor de drum, care apoi erau studiate de cei mai înţelepţi oameni de la curte, ca să se poată face cea mai bună alegere.

Au văzut mesagerii şi fiica bietului cioban, care începuse şi să uite de coroana sa regală. Fiica sa era adorabilă. Şi  într-o rochie modestă, era la fel de atrăgătoare, ca şi în cele mai luxoase de altă dată.  Soarele i-a întunecat pielea, iar vânturile puţin i-au uscat-o, dar aceasta numai i-a adăugat un farmec suplimentar. Iar în ceea ce priveşte conversaţia, excalamaţiile ambasadorilor reagali erau de nedescris.  O aşa judecată şi inteligenţă nu întâlneai nici la palat. Trebuia înştiinţat prinţul.  El  auzind, despre superba fată din popor,  fără a mai aştepta o clipă, a pornit la drum, şi, în curând, armăsarul său era în pragul colibei ciobanului.  Au fost necesare câteva minute ca prinţul să fie adânc rânit, iar să vindece această rană, putea doar cea, privirea căreea a şi provocat această dulce suferinţă.

Şi de parcă părea că totul este hotărât, dar dintr-o dată tatăl fetei s-a comportat foarte ciudat.  Acest cioban, care în somn, încă se mai vedea rege, i-a cerut prinţului cunoaşterea unui meşteşug. “Trebuie să poţi face ceva, cu propriile mâni ” – i-a spus el prinţului – . Nu importă ce.“.  “Dar eu,  – i-a răspuns prinţul, ştiu cum să conduc afacerile de stat, să mânuiesc o sabie, să primesc ambasadori şi să  semnez decrete”-  “Da. Este corect. Dar eu vreau să cunoşti meseria  unui dulgher, sau aurar, sau croitor, sau oricare alta. În caz contrar, fiica mea nu va fi soţia ta “.

Dumnezeu ştie ce efort a depus prinţul, pentru a nu-l înjunghia pe loc pe păstorul obraznic. Dar prinţul s-a reţinut.  Şi în aceeaşi zi, el se plimba prin piaţă, căutând ce ar putea învăţa.  Fierari, gravori, bucătari, vânători de păsări, cizmari. Cât de mulţi sunt ei, şi cât de grea le este munca.  Să înveţi deprinderile oricăruia dintre ei va dura mult, dar oricine care cunoaşte starea îndrăgostiţilor, va fi de acord că aşteptarea pentru ei  – e cea mai grea povară.

Şi prinţul a ales un om, care împletea covoraşe din nuiele.  Două zile a învăţat şi spre sfârşitul celei de a treia a făcut de rău de bine şi prinţul trei asemănătoare.

Şi iată cu munca mâinilor sale se prezintă prinţul în faţa tatăluilui alesei inimii sale. Ciobanul le-a luat în mână şi a privit atent munca viitorului ginere.

– Cu cât pot fi vândute? – a întrebat el.

– Cu două monede fiecare.

– Şi cât timp ai muncit la ele?

– Două zile.

– Două zile, trei covoraşe, şase monede, – a spus tatăl şi a adăugat, –Ia-o pe fata mea de soţie!

Prinţul doar că nu sărise de bucurie. Apoi l-a îmbrăţişat pe tată. S-a apropiat de fată, a îngenunchiat şi i-a sărutat mâna. Dar apoi s-a întors către viitorul său socru şi a întrebat pe un ton nu de mire, dar de viitor rege: “Vă rog, să-mi explicaţi comportamentul dumneavoastră!”

“Ştii, fiule”, –i-a răspuns ciobanul, – “am fost şi rege. Conduceam armata în luptă, semnam decrete şi asculatm dările de seamă, prezentate de miniştri. Nimeni nici nu putea să presupună că-mi voi sfârşi viaţa ca cioban. Dar când Dumnezeu mi-a schimbat destinul, cel mai mult sufeream, că nu puteam face nimic pe lângă casă. Dacă aş fi ştiut să împletesc măcar aceste covoraşe, atunci şase monede la două zile ar fi ajutat foarte mult familia mea“.

Nu vă joacă lacrimi în ochi, domnii mei? Dacă nu, atunci inima voastră e împietrită.  Eu îmi şterg larimile de fiecare dată, când relatez această istorie. Şi o fac pe departe nu prima oară.

Ne dorim mult ca copiii noştri să semneze documente importante şi să conducă maşini de lux.  Dar viaţa poate să ia orice întorsătură. Dacă ei vor trebui să ia în mână o lopată şi să meargă pe jos, iar setea să şi-o potolească doar cu apă de la robinet?  Atunci ei, fiind alintaţi şi incapabili pentru o viaţă simplă, vă vor blestema.  Această  ideie a fost înţeleasă de mulţi.  Solon, un gânditor antic şi creator al legilor, permitea copiilor să nu-şi hrănească părinţii înaintaţi în vârstă, dacă ei nu l-au învăţat nici o meserie.  Iar apostolul  Pavel mult a servit propovăduirii Evangheliei prin faptul, că nu lua nimic de la cei, căruia le propăvăduia, dar îşi câştiga existena cu propriile mâni.

Aceasta a fost o poveste sârbă, domnilor. Şi oamenii care au creat-o, cunoşteau mult mai mult despre viaţă, decât Occidentul înfumurat, care îi numea cu dispreţ crescători de porci. Dacă în mintea acestor crescători de porci se dezvoltă nişte gânduri atât de măreţe, sunt gata să-i îmbrăţişez ca pe nişte fraţi şi să trec liniştit şi calm alături de „stelele”, despre care zilnic ne vorbesc revistele şi ziarele.

Traducere Natalia Lozan

Articol apărut în original pe siteul

Deschide uşa, creştine,

Că venim din nou la tine!

Drumu-i greu şi-am ostenit,

De departe ce-am venit,

Că la Betleem am fost,

Unde S-a născut Hristos.

Şi văzut-am pe-a Lui mamă,

Pe care Mărie-o cheamă,

Cum umbla din casă-n casă,

Ca pe Fiul ei să-L nască;

Umbla-n sus şi umbla-n jos,

Ca să nască pe Hristos;

Umbla-n jos şi umbla-n sus,

Ca să nască pe Iisus.

Mai tîrziu găsi apoi

Un staul frumos de oi

Şi acolo, pe fîn jos,

S-a născut Domnul Hristos.

Cete îngerii coboară,

Staulul mi-l înconjoară.

Îngerii, cu flori în mînă,

Împletesc mîndră cunună

Şi pe ea e scris frumos:

“S-a născut Domnul Hristos,

Care, cu puterea Sa,

O să mîntuie lumea”.

Şi de-acum pînă-n vecie

Mila Domnului să fie

Tuturor cu bucurie!

00:00:20 - O vorbă de-a noastră spune că atunci când faci ceva pentru Dumnezeu, te duci undeva, la o biserică, într-un pelerinaj, îngerul păzitor îţi numără paşii şi, atunci când este nevoie, această numărătoare te va ajuta. Nu ştiu câţi paşi intră într-un kilometru, dar ştiu că părintele Savatie a făcut o groază de kilometri şi cu foarte multe întâmplări până să ajungă aici, la Arad. Ne bucurăm că a ajuns! Faptul că sala este plină – geme, cel puţin cât se vede, şi asta după ce s-a amânat din, aş zice, binecuvântate pricini, după ce s-a amânat conferinţa de ieri – spune tot şi restul va spune părintele. Ne bucurăm că a venit!

00:00:30 – Părintele Savatie: Şi eu mă bucur că am ajuns, vă mulţumesc că aţi venit, că aţi avut bunătate… Ieri mă suna un părinte, când mergeam pe drum, am stat în vamă vreo 3-4 ceasuri; zice: Ce faci, părinte? Bine, părinte, sunt în picioare de… şi după aia zic: Stai, că nu în picioare, sunt pe fund, de 15 ceasuri, că eram în maşină. Am ajuns cu bine, mulţumim! Iarăşi, ca de obicei, pentru că nu ştiu din ce pricină, atunci când cineva mă cheamă – pentru că încă mă mai cheamă, tot nu ştiu din ce pricină -, oamenii vor să vorbim despre dragoste. Şi, trecând atâta vreme şi auzind de-atâtea ori propunerea asta, îmi dau seama că nu mai pot vorbi despre dragoste. Şi dacă tot a trebuit, m-am gândit că pot vorbi doar despre riscurile dragostei. Riscurile celui care, deşi încearcă uneori să iubească, nu reuşeşte. Asta arată că suntem într-o mare lipsă de dragoste. Vedeţi că oamenii au început să vorbească despre libertate atunci când şi-au dat seama că nu mai sunt liberi. Acum vorbim despre dragoste tot pentru că îi simţim foarte puternic lipsa. Pe de altă parte, este o inflaţie a dragostei, a temei ăsteia între noi, creştinii, şi acest lucru nu este lipsit de riscuri, am înţeles şi eu asta. Şi, dacă ar trebui să le numim, să le punctăm cumva, aş începe seara asta prin a spune că primul risc al dragostei este acela de a nu fi înţeleasă. Acesta este primul obstacol, prima uşă prin care intră dragostea în lume: prin neînţelegere. Hristos, Care este Însuşi dragostea, este dragostea întrupată, pentru că niciodată nimeni n-a văzut dragostea. Dragostea se trăieşte, dragostea este o stare, nu-i aşa? Dar, iată că dragostea a putut fi văzută în Hristos. Dragostea care este Dumnezeu, desigur. Şi intrarea dragostei în lume a produs o mare neînţelegere în rândul oamenilor, în rândul celor care simt şi ştiu că au o mare nevoie de dragoste, chiar în rândul celor care vorbim despre dragoste.

00:06:28 Sigur că dragostea se face neînţeleasă în multe feluri şi forme. Mai întâi, mi se pare mie că neînţelegerea aceasta este egală cu măsura noastră spirituală, cu statura noastră ca persoană, ca făptură în această lume. Nu putem înţelege mai mult decât ceea ce suntem. Ar fi un paradox, pentru că aceasta ar trebui să pună capăt oricărei creşteri. Pentru că, de vreme ce nu poţi înţelege decât ceea ce eşti, este o fatalitate. Totuşi, este destulă dorinţa noastră de a fi ceva mai mult fără să fim ceva mai mult şi fără să înţelegem acel ceva, ci doar prin credinţa în Cel despre Care ştim cu certitudine că este ceva mai mult, deşi nu înţelegem acest „ceva mai mult“, ca prin această credinţă să primim, ca printr-o pâlnie, din înţelegerea şi plinătatea Celui care este desăvârşit în toate, adică Dumnezeu. Iată de ce neînţelegerea dragostei se face în măsura staturii noastre, dar mai degrabă în dorinţa noastră de a o pricepe. Şi această dorinţă este curată, este sinceră, este vie, dar asta nu o fereşte de risc. N-o fereşte pentru că avem moştenirea noastră genetică şi spirituală care îşi spune cuvântul. Iar omul începe să făptuiască şi împlinească doar lucrurile pe care le-a înţeles sau pe care le consideră înţelese.

00:10:12 Aţi văzut că nimeni dintre noi nu începe o faptă fără să aibă convingerea că a şi înţeles-o şi o şi poate duce la capăt; numai dacă este bolnav mintal se-apucă de lucruri despre care nu ştie nimic. Nu vorbim aici despre această categorie de oameni, vorbim între noi, creştinii, oameni care încercăm întotdeauna să facem binele, deşi nu întotdeauna reuşim. Aşadar, în încercarea noastră de a pricepe dragostea, primul risc este să credem că am înţeles-o şi că am însuşit-o, cu alte cuvinte să ajungem la convingerea că noi chiar

iubim. Ştiţi de ce este acesta un risc? În primul rând, pentru că omul care a ajuns la această concluzie începe să dăruiască dragostea lui, aşa cum a înţeles-o el, celorlalţi. Iar de la o vreme, nu înţelege ce se întâmplă cu oamenii din jurul lui, pentru că aceştia nu-l lasă ca el să iubească, să iubească aşa cum crede el că este dragostea. Mă refer aici la acel fel de dragoste sufocantă care îşi împroprietăreşte semenii, care începe să-i modeleze pe toţi după sine. Fiecare cred că am comis astfel de fapte. Părinţii îşi iubesc copiii în aşa fel, încât copiii, ajungând la o vârstă, nu ştiu cum să mai scape de tirania părinţilor, tiranie care nu este o tiranie, dar care, în inima celuilalt, poate fi percepută astfel. Aşa că, o primă neînţelegere, un prim risc în calea dragostei este acela de a acţiona ca nişte oameni care au ajuns la măsura ei şi de aceea pot şi sunt chiar datori să o impună altora. Dragostea, spunea Apostolul Pavel, toate le rabdă, toate le crede, le iartă, dragostea nu se trufeşte, dragostea nu caută ale sale, nu se înalţă dragostea, dragostea niciodată nu cade. Aşa că, pentru a nu ne lăsa rătăciţi în propriile înţelegeri deformate despre dragoste, Apostolul Pavel face o înşiruire a semnelor adevăratei iubiri, aceea de a fi lângă celălalt ca şi cum nu ai fi. Dragostea nu caută ale sale. De câte ori iubim, noi îl strâmtorăm pe celălalt. Acest fel de dragoste nu aduce roade niciodată. Smerenia însă a convins tirani de multe ori.

00:15:19 Un alt risc al dragostei este acela că simţim bucuria şi căldura ei, ne-o dorim fără să facem ceva pentru asta, adică dorim să simţim tot timpul căldura celorlalţi pentru noi, fără să răspundem la fel, fără să ne întrebăm dacă ceilalţi simt aceeaşi căldură şi aceeaşi bucurie când ne văd. Şi nu doar atât, ci prea des facem totul pentru a trezi dragostea celuilalt. Cu alte cuvinte, cochetăm, fie în sensul ştiut de toată lumea, fie o cochetărie duhovnicească. Facem anumite fapte, anumite gesturi, pentru a trezi dragostea celorlalţi. Ne hrănim din admiraţia lor. Acesta este un risc poate şi mai mare decât cel dintâi. Cineva dintre poeţii ruşi, cred că Anna Ahmatova, spunea un lucru vrednic de luat în seamă: Suntem responsabili pentru cei pe care i-am îmblânzit sau pe care i-am făcut să ne iubească. Acest приручать (a îmblânzi), în rusă, vine de la cuvântul mână – pe care i-am luat sub mâna noastră – şi se foloseşte în cazul îmblânzirii animalelor sălbatice, a aduce sub mâna ta un lup, un tigru, adică suntem responsabili de oamenii pe care i-am făcut să ne iubească. Avem a da răspuns pentru asta, aceşti oameni au o aşteptare de la noi, aceşti oameni îşi pun nădejdea în noi. Nu e un lucru peste care putem trece uşor: să neglijăm dragostea celuilalt. De prea multe ori, această dragoste nu se datorează felului nostru, măsurii noastre, adică această dragoste este un merit doar al celuilalt. Cu alte cuvinte, noi îl minţim. Nu spun că ar trebui să facem orice pentru a stinge această dragoste, ci doar a fi cu mare băgare de seamă, pentru că avem a da răspuns.

00:19:24 Odată, eram la părintele Rafail şi se plângea el de situaţia în care se afla. Zice: „Măi, oamenilor ăştia le-am trezit nişte nădejdi pe care nu le pot acoperi!“. Este o mare răspundere să dai oamenilor nădejdi pe care nu le poţi împlini. Acest necaz îl aveau şi stareţii de la Optina, îl găsim la Fericitul Macarie, Nectarie, care spuneau: Vin oamenii la mine ca la un sfânt şi eu nu ştiu ce să le dau. Spun să mă rog pentru sănătatea lor şi cred că eu voi putea face asta. Or, de prea multe ori, aşteptările acestea nu se întâmplă. Mergem la un părinte mare, la un părinte plăcut lui Dumnezeu, dar nu întotdeauna ceea ce am vrut noi să se împlinească se împlineşte. Nu întotdeauna copiii devin sănătoşi, nu întotdeauna cineva scapă de un proces şi aşa mai departe. De ce? Pentru că există un mers al lumii ăsteia pe care Dumnezeu îl vede şi care ar trebui să fie privit cu mai multă adâncime, să nu vrem să-l schimbăm nici măcar cu rugăciunile noastre. Ştiţi de ce? Pentru că Dumnezeu, tot pentru făgăduinţa Sa, ne poate îndeplini o cerere, o cerere care nu este potrivită cu viaţa noastră şi cu planul Său despre noi. Veţi întreba de ce Dumnezeu

îndeplineşte o astfel de cerere? Pentru că I-o ceri cu toată credinţa, cu toată nădejdea şi, dacă insişti, El ţi-o dă, ca după aceea să intri într-un drum greşit, într-un drum paralel cu viaţa ta. Paralel, nu pentru ca aceea nu ar fi viaţă, paralel până în momentul în care îţi revii şi te întorci la rostul tău în această lume. Cred că mitropolitul Antonie al Surojuluispunea că Orice moment al vieţii tale este cel mai potrivit din care îţi poţi începe lucrarea mântuirii tale, adică nu putem spune că la un moment dat eram mai bine şi după aceea am fost mai rău. Acum este cel mai potrivit moment în care poţi începe lucrarea din care te poţi întoarce la Dumnezeu; cu alte cuvinte, este cel mai minunat moment al vieţii tale, cel mai bun, culmea vieţii tale, în clipa în care tu te opreşti asupra acestei clipe şi te pui în faţa lui Dumnezeu prin tot ceea ce eşti tu. Am făcut această paranteză pentru a nu înţelege greşit atunci când spun: un drum paralel cu viaţa; paralel până în momentul în care te trezeşti.

00:23:57 Mulţi avem rătăciri, nici proorocii nu au fost feriţi de rătăciri pentru rugăciunile pe care le făceau. Un caz vestit din „Vieţile Sfinţilor“ este acela în care Cuviosul Daniil Egipteanul s-a rugat pentru Evloghie Pietrarul să-l îmbogăţească Dumnezeu; pietrarul, care era foarte primitor de oaspeţi şi la care trăgea Sfântul de fiecare dată când se ducea în oraş. Dumnezeu i-a spus să-l lase, că este bine aşa cum este, să-şi câştige puţinul din munca sa, la care Daniil a insistat, a insistat. Zice: „Dacă ar avea mai mulţi bani, ar face mai mult bine, ar primi, ar face o casă de oaspeţi, câţi oameni ar putea ajuta!“. Ei, şi, până la urmă, pietrarul a găsit o comoară, a luat banii, a fugit în Alexandria, a făcut un palat, nu mai primea pe nimeni, o ducea în chefuri şi, cu mare greu, după aceea, Sfântul Daniil l-a adus înapoi, după ce a fost bătut la poarta lui de slugi, neprimit, l-a adus, tot prin lucrare dumnezeiască, prin rugăciune, pentru că intrase Evloghie într-o încurcătură cu şeful cetăţii, încât a trebuit să fugă, să revină la sărăcia sa, ca să redevină cel care a fost. Iată un exemplu de rugăciune nepotrivită, îndeplinită de Dumnezeu pentru insistenţa noastră. De asta am zis: Să nu dorim să schimbăm viaţa noastră prin rugăciuni nepotrivite, nici viaţa celorlalţi cu atât mai mult. De asta, rugăciunea desăvârşită pe care ne-o arată Mântuitorul este aceea: Nu precum voiesc eu, ci precum Tu voieşti. Şi pentru ceilalţi aşa să ne rugăm şi dragostea noastră aşa să o dăruim lumii, ca nişte martori ai dragostei dumnezeieşti, nu ca nişte mesageri ai dragostei, ci ca nişte martori, care prin tot ceea ce facem, dacă putem, să lăsăm să se vadă dragostea lui Dumnezeu, trezind nădejde şi bucurie în ceilalţi.

00:26:47 Dragostea nu are nevoie de cuvinte multe. Dragostea este sau nu este. Cuvintele niciodată nu au atras dragostea şi nu au convins-o să rămână, să ştiţi, după cum nici tăcerea nu a alungat dragostea niciodată. Ba, dimpotrivă, multele cuvinte o golesc de frumuseţea ei. O dragoste cu multe cuvinte este ca o femeie frumoasă machiată. Nu are nevoie de lucrul ăsta, pentru că asta îi arată că are neajunsuri. Nu trebuie să adăugăm nimic dragostei, trebuie să o ascultăm. Aşa că riscul dragostei este s-o exploatăm la nivelul ăsta conceptual, aşa… Să facem din ea o modă filosofică, pentru că vorbele multe despre un lucru care trebuie pur şi simplu făcut devin o filosofie. Hristos nu a făcut filosofie despre dragoste. Hristos a spus: Iubeşte pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu-i nici un fel de filosofie. Ce doriţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor. E foarte, foarte simplu. N-o să găsiţi nicăieri cuvinte ascunse despre dragoste în Evanghelie, ieşite din gura lui Hristos. Toate sunt atât de simple, încât nimeni nu le mai poate uita după ce le-a auzit o dată, chiar fiind ateu sau de altă credinţă. Toţi ateii ştiu că trebuie să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi. Nu poţi să uiţi asta. Asta trebuie să ţinem minte. Asta e porunca lui Hristos. Hristos nu ne-a spus să-i facem pe toţi ca noi, nu ne-a spus să-i facem desăvârşiţi pe alţii, ci pe noi, pe noi, fiecăruia dintre noi ne-a dat poruncă: Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tatăl ceresc desăvârşit este, dar faţă de alţii a zis: Să-i

iubeşti ca pe tine însuţi şi ce doreşti să-ţi facă ţie oamenii fă şi tu. N-a mai vorbit despre desăvârşire. Dar ce dorim noi să ne facă oamenii? Să ne culce atunci când suntem obosiţi, să ne dea de mâncare când ne e foame, să ne ierte că ne-am supărat, să tacă atunci când strigăm şi aşa mai departe. Nu asta dorim, până la urmă? Asta trebuie să facem şi noi cu ceilalţi, fără să le punem condiţii. Adică să fim ca şi cum n-am fi lângă celălalt, nu în sensul că să nu fim receptivi la nevoile lui, ci să nu-l strâmtorăm prin prezenţa noastră, să-i lăsăm libertatea lui, fiind gata să răspundem atunci când ne cheamă. E mult mai simplu, deşi e foarte greu de făcut. Dar dacă nu poţi… dar mai bine taci, ăsta e riscul dragostei – să faci ceva greşit.

00:31:54 Nu este lucru mai mare ca dragostea. Şi ne pare rău că nu o avem, nu ne iubim în lucrurile astea mici, calde, aşa de simple, aşa de frumoase, să-l asculţi pe celălalt când îi e greu, să mergi cu el undeva unde şi-a dorit. Sunt foarte, foarte, foarte simple, aşa de simple, încât lumea crede că trebuie să înceapă de undeva, de mai sus. Dragostea acoperă mulţime de păcate, aşa zice Apostolul. Să ştiţi că dragostea, doar ea o să ne mântuiască. Nimic, nimic, nimic, niciodată n-o să ne scoată din răutatea noastră, decât mila faţă de celălalt. Nici postul, nici măcar credinţa, nici măcar rugăciunea, şi n-o zic eu, o spune Apostolul Pavel: Dacă aş avea credinţă să mut munţii dar dragoste nu am, n-am făcut nimic. Dacă aş mărturisi pe Hristos încât şi sângele meu să-l vărs, să mă dau să fiu ars pentru El dar dragoste nu am, nimic nu am. Vedeţi voi ce cuvinte zguduitoare spune Apostolul Pavel, ca unul care cred că ştia că va muri mucenicit pentru Hristos. Poate dacă Apostolul Pavel n-ar fi fost mucenicit pentru Hristos, n-ar fi fost îndreptăţit să spună un lucru atât de grozav: adică dacă mori pentru Hristos, dar nu ai dragoste. El şi numai el ştia că – numai el în sensul că noi pe nimeni nu am mai cunoscut, el, şi mucenicii, şi cei cu harul mărturisirii – pot muri oameni pentru Hristos, crezând că mor pentru Hristos, fără să aibă dragoste. Dacă aş face minuni şi dacă aş învia morţi dar dragoste nu am, nimic nu am făcut. Vedeţi voi câte lucruri cu adevărat minunate, la care încă nici nu aspirăm, să învie morţi şi altele; poate sunt printre noi, aici, care au înviat sau înviază morţi în continuare, dar eu cred că e un semn mare ăsta, şi totuşi: poţi să învii morţi şi să nu ai dragoste. Înţelegeţi voi? De ce? Pentru că toate sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu înviază morţii pentru rugăciune. Poate s-o facă printr-un om, şi acest om, la un moment dat, să se piardă.

00:36:38 Dragostea numai, dintre toate celelalte enumerate aici de Apostolul Pavel, mi se pare că nu este atât un dar – desigur, toate sunt daruri de la Dumnezeu -, cât este o încununare a strădaniei noastre. Credinţa, să ştiţi, se dăruieşte de la Dumnezeu. Se şi dobândeşte în timp, trebuie să o menţii. Facerea de minuni, spune Apostolul, este dar al lui Dumnezeu, dar dragostea, pe lângă că e dar, trebuie s-o lucrezi în orice clipă. Nu vedeţi că dragostea poţi s-o pierzi? Poţi să te împietreşti? Dragostea vine din milă, din jertfă. Aşa că, dacă asta nu avem, n-am făcut nimic. Să fim milostivi cât putem, ca să ne agonisim mântuirea. Numai pentru asta cred că ne căpătăm îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu. Să ştiţi că oamenii milostivi au îndrăzneală în rugăciune. Oamenii milostivi, din ce dau mai mult, din ce se dăruiesc celuilalt, află tainele dumnezeieşti. Şi Dumnezeu, sălăşluindu-Se într-înşii, le curăţă păcatele, pentru că acolo unde e Dumnezeu nu are loc întunericul şi necurăţia. Dumnezeu vine în om, El este Lumină şi, când o lumină s-a aprins, nu mai rămâne întuneric. Într-o clipă, Dumnezeu umple omul de bună mireasmă pentru milostenie. N-aţi văzut, când faceţi un bine – şi este milostenie şi milostenie, când un om cu adevărat a avut nevoie de un lucru, un lucru chiar mic -, n-aţi văzut câtă bucurie poţi să ai, că parcă zbori? Şi-ar fi părut… ce-a fost acolo? Cu adevărat Hristos a fost, vă spun, nici după o noapte de priveghere, nici după nimic, cum poţi să ai de la

un lucru mic, mic, dar la vremea potrivită, atunci când omul a avut nevoie de lucrul ăsta, acum, atunci când ţi l-a cerut el. Aşa că să îndrăznim în lucrarea asta, pentru că, poate, sunt mulţi care fac şi fapte de nevoinţă, dar care nu pot să facă fapte ale nevoinţei ăsteia exterioare şi chiar lăuntrice. Să fiţi milostivi, ca să vă puteţi acoperi păcatele. Şi-o să aveţi îndrăzneală la Dumnezeu, nu îndrăzneală – o nădejde, o îndrăzneală curată, nu îndrăzneală c-o să cereţi de la Dumnezeu nu ştiu ce, dar o să simţiţi că Dumnezeu este cu ochii pe voi.

00:40:20 Asta este dragostea în lumea asta! Dragostea vine să mântuiască lumea, s-o cureţe. Mă mai gândesc acum la faptul că suntem responsabili pentru ceilalţi. Fiecare dintre noi s-a simţit iubit de către unul sau mai mulţi oameni. Aţi văzut voi cum oamenii ăştia îşi dăruiesc viaţa lor? Aţi văzut că încep să n-o mai trăiască ei? Chiar şi într-o dragoste din asta, dintre o fată şi un băiat, ascultă tot ce-i spune. Vine la capătul lumii, pentru el. Păi, cum să nu fii responsabil, dacă ai devenit tu creier pentru celălalt şi el răspunde la cuvintele tale, la dorinţele tale, la nebuniile tale, până la urmă. Mare răspundere o să avem pentru cei pe care i-am iubit! Ştiţi de ce? Pentru că noi le trăim viaţa, în locul lor, şi nu putem să ducem viaţa lor într-o direcţie greşită, adică să-i pierdem. De asta cred eu că foarte mulţi sfinţi au fugit în adâncul pustiei, departe de oameni. S-au temut de dragostea oamenilor, s-au văzut neputincioşi în faţa ei, au trăit toată această taină, pentru că destinele celor care iubesc se intersectează, dispar, se topesc în celălalt, cum Fiul topeşte în Tatăl voinţa Sa: Nu fac voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. Aşa şi cel care iubeşte, nu mai face voia lui, ci voia celui pe care îl iubeşte. De asta, să nu ne bucurăm când ne iubesc oamenii. Să iubim, dar să ne temem. Şi această frică şi evlavie faţă de dragoste să ştiţi că ne va învăţa şi pe noi dragostea. Altminteri, riscăm foarte mult.

00:43:32 Eu cer iertare c-am ajuns cu atâta întârziere, şi necaz, şi… Dar vă mulţumesc că aţi venit, că mă pomeniţi, cred că m-aţi şi pomenit, că am ajuns cu bine, viu, deşi puteam să mă răstorn o dată, şi altă dată mi s-a stricat maşina, şi-acuma e în service… Mulţumesc, eu cred că nu fără dragoste s-au făcut toate astea! Să mă pomeniţi şi de-acum şi Dumnezeu să ne dea sănătate să putem face măcar puţin, pentru a înmulţi dragostea în lumea asta.

Î: 00:45:48 Este iubirea un dar în fiecare suflet, pus de Dumnezeu, sau trebuie luptat pentru a câştiga iubirea în suflet? Când poţi să-ţi dai seama că ai iubire adevărată faţă de cineva?

R: 00:46:04 Noi când am spus că nu e un dar, în sensul ăsta, ca şi credinţa sau facerea de minuni, este pentru că, mi se pare mie, iubirea face parte din făptura noastră, adică omul zidit de Dumnezeu a fost făcut în dragoste, nu este un dar dat după asta. Omul nu are nevoie de credinţă în întregimea sa, pentru că, spune Apostolul Pavel, credinţa înseamnă nădăjduirea lucrurilor nevăzute, a celor care nu se văd. Dar în faţa lui Dumnezeu nu mai este nevoie de credinţă. Tot din motivul ăsta Apostolul Pavel spune: Acestea trei rămân la urmă: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar mai mare dintre toate este dragostea, pentru că, iată, credinţa va dispărea -spune acelaşi lucru.Când stăm în faţa lui Dumnezeu, nu mai poate fi vorba de credinţă. Este doar dragoste. Aşa că este un dar nu în sensul în care vorbim despre lucrările lui Dumnezeu date după Cincizecime, în dragostea Sa, darul vorbirii în limbi, darul facerii de minuni, daruri despre care vorbeşte Apostolul la Corinteni şi aşa mai departe, ci este un dar în sensul în care Dumnezeu Însuşi S-a dăruit o dată desăvârşit nouă, atunci când ne-a făcut. Iubirea este însăşi în făptura noastră şi, pentru că noi suntem defecţi, trebuie, desigur, să lucrăm ca s-o descoperim, s-o facem lucrătoare – asta cred eu.

Î: 00:48:24 De unde ştim noi ce să cerem şi ce să nu cerem lui Dumnezeu?

R: 00:48:35 Tocmai pentru că nu ştim, spunem: Nu precum eu voiesc, ci precum Tu voieşti! Şi ştiţi ce mi se pare mie? Eu pot greşi, aşa cum am făcut mulţime de greşeli în părerile mele, dincolo de alte greşeli. Atunci când

dorinţa asta a noastră devine o obsesie, atunci când credem că doar aşa va fi cel mai bine, cred că nu e sănătos. Şi cerem de la Dumnezeu să facă aşa, şi nu altfel. „Doamne, dacă faci să ajung acolo, Îţi mulţumesc şi… cruci peste cruci.“ Deci, când începem să gândim viaţa noastră prin prisma acestei dorinţe, acestui fapt, când punem obiectul dorinţei noastre în centrul vieţii noastre – „dacă voi avea asta sau voi face aşa, va fi aşa şi aşa, şi eu voi fi mai bun şi voi face mai multe…“. Cred că acum am intrat pe un făgaş greşit şi ar trebui să se răcească treaba asta, să nu cerem cu atâta insistenţă. Vă spun drept: de câte ori mi-am dorit ceva, aşa, foarte tare, m-am rugat cum am putut eu, nu mă las, dar mă gândeam… mi-a şi dat Dumnezeu – tot, dar niciodată nu a ieşit nimic bun, nimic! Cele mai mari greşeli din viaţa mea, pe care le-am avut şi le mai am, sunt urmări ale unei dorinţe din astea, îndeplinite! Vă spun cu toată sinceritatea! Aşa că ăsta cred eu că este un semn al lucrurilor care trebuie cerute sau nu. Lăsaţi-L pe Dumnezeu: Doamne, fă precum voieşti Tu! Întotdeauna, în faţa dorinţei cererii noastre, să ne întrebăm dacă mă pot despărţi de asta. Dacă n-ar fi aşa, ce-aş face eu? Să fim gata să primim de la Dumnezeu şi altceva. Atunci suntem liniştiţi. Atunci începem să ne rugăm plăcut lui Dumnezeu.

Î: 00:51:15 Părinte, credeţi că există suflete care nu pot simţi iubire faţă de nimeni, nici măcar faţă de Dumnezeu? De ce această împietrire? Cum putem lupta pentru mântuire când simţim că nu putem iubi şi nu suntem iubiţi de cei din jur?

R: 00:51:35 Nu ştiu, cred că nu. Nu-s văzător de suflete, nu sunt nici patetic încât să afirm, pur şi simplu, că fiecare om e capabil de dragoste şi aşa mai departe; cred că nu, cred că oricine poate simţi dragostea, numai că – iarăşi, repet – o simte la nivelul la care este; simte în măsura până la care a crescut. Această măsură uneori poate fi atât de mică, încât să fie aproape cu neputinţă de observat. Sfinţii o vedeau, reuşeau să vadă ei dragostea asta şi să o verse peste ceilalţi şi, de multe ori, dragostea sfinţilor, a oamenilor buni a convins oameni pe care toţi îi credeau împietriţi. Se întâmplă.

Î: 00:53:04 Cum trebuie să fie dragostea dintre doi tineri? Cum putem face diferenţa între o dragoste curată şi una pătimaşă?

R: 00:53:11 Între tineri, cred că e cu neputinţă ca să nu intervină dragostea cealaltă, nu neapărat că e rău – e firesc, nu suntem marţieni, e legea firii şi e cea mai puternică, aşa cum o vedem noi din Scriptură, la Înţeleptul Solomon, o vedeţi în Cântarea Cântărilor, că dragostea ca moartea e de tare şi gelozia ca focul iadului. Aşa că, deh… nu se poate fără asta.

Î: 00:54:07 Părinte, ce trebuie să facă o fată care iubeşte un băiat, iar părinţii fetei intervin în relaţia lor?

R: 00:54:15 Nu ştiu; e cea mai frecventă întâmplare, părinţii fetei intervin şi părinţii băiatului intervin din partea aialaltă. Pentru că, deh, aşa-i lumea făcută… Ce să facă? Să se roage! Să aştepte; nu neapărat că părinţii au dreptate, cu voi este viaţa voastră şi decideţi. Vă asumaţi riscurile dragostei!

Î: 00:54:52 Într-o prietenie, este o mare problemă dacă băiatul este mai tânăr decât fata?

R: 00:55:04 Cu cât este mai tânăr?

Că dacă „fata“ are 70 de ani şi „băiatul“ 40…

Î: 00:55:32 Părinte, sunt femei care nu se pot împărtăşi deoarece soţii lor, în timpul postului, nu se pot înfrâna şi atunci ele suferă, tânjind după Sfânta Euharistie. Ce să facă?

R: 00:55:46 Păi, duhovnicii trebuie să vadă drept lucrurile astea, să se roage şi să vadă aşa cum este. Duhovnicul are toată libertatea să ia o hotărâre.

Î: 00:56:18 Până unde merge ascultarea de duhovnic la un mirean? Se poate vorbi despre ascultare necondiţionată şi în acest caz?

R: 00:56:26 Nu neapărat la un mirean – la orice om, trebuie să ştim ce ascultăm. Ascultarea este o expresie a dragostei. Ascultăm pe cei pe care îi iubim. Dacă ascultarea voastră sau porunca celuilalt, mai bine zis, vă stinge dragostea, ceva s-a petrecut acolo, s-a produs un accident pe care trebuie să-l reparăm, prin mărturisire, adică prin faptul că i-o spuneţi celui care porunceşte, că: „Măi, mi-e greu să fac asta sau asta sau, uite, eu am înţeles aşa şi din cauza asta m-am supărat“, iar

duhovnicul trebuie să aibă destulă înţelepciune, că de asta e duhovnic, ca să pună lucrurile la punct. Viaţa ne învaţă de toate, timpul le arată, cum spune părintele Serafim; timpul o să arate, încercaţi să faceţi tot ce puteţi fără să întindeţi coarda, în orice… şi Dumnezeu o să facă lucrurile să fie bune.

Î:00:57:55 Ce părere aveţi despre practica unor credincioşi de a avea mai mulţi duhovnici? Şi de a asculta de sfaturile lor după bunul lor plac? Uneori, ascultările primite de la duhovnici diferiţi sunt contradictorii. Nu ar trebui ca fiecare creştin să se ţină de duhovnicul său?

R:00:58:16 Mie mi se pare practică normală, şi confirmată de Tradiţia Bisericii Ortodoxe, aceea de a avea mai mulţi duhovnici, în sensul în care erau înţeleşi, de exemplu, de părinţii egipteni sau de părinţii de la Optina. Să ştiţi că în mărturiile scrise despre părinţii de la Optina, foarte des găseşti… amintirea ucenicilor, pe care le-am mai citit, eu nu ştiu câte au fost traduse în limba română… Cică: „M-am dus la părintele Nectarie, părintele Nectarie m-a trimis la cutare să mă spovedesc…“. Practica asta este până astăzi în Rusia, aşa am prins-o şi la părintele Serafim; ca să nu spun, părintele Serafim, dacă era un preot aproape, zicea: „Hai, părinte, ca să mă spovedesc!“. Şi te vedeai că pui mâinile pe capul părintelui Serafim, vă daţi seama… Şi acelaşi lucru ni-l spunea şi nouă. Nu ştiu câţi preoţi au rămas, în mănăstire, dintre fraţi, de la noi, la care nu m-am spovedit. Şi invers. Este mult mai senină vederea asta, adică pornim de la faptul că omul ăsta vrea să se mântuiască. Dacă a venit la Spovedanie, n-a venit ca să mă păcălească pe mine sau să-şi păcălească duhovnicul, înţelegeţi? Una se respectă întotdeauna în astfel de situaţii sau în acest obicei, în această tradiţie răspândită peste tot în Biserica Rusă: Dacă ai un canon de la alt preot, nu intervine celălalt sau dacă ai un duhovnic constant, sau la care mergi mai mult, sau care-i al tău, dacă ai ajuns să nu ai alt preot la îndemână şi te spovedeşti la mine, te întreb: „Ce canon îţi dă, ştie de păcatul ăsta, ce ţi-a zis, cum faci, te lasă, te împărtăşeşte sau nu?“.Şi nu-i dau un canon pentru care duhovnicul să alerge după mine după aia, să mă caute. Este o practică normală; adică, dacă merg pelerinii la Optina sau la Diveevo, se şi împărtăşesc acolo, spovedindu-se, pentru că ruşii, ştiţi, se spovedesc înainte de fiecare Împărtăşanie, dar preotul de acolo, ştiindu-i că sunt veniţi, poate desigur să-i oprească de la Împărtăşanie, după cum consideră de cuviinţă, dar nu-i leagă, pentru că ştie că pleacă la 1.000-2.000 de kilometri şi va trebui să vină peste trei luni, sau peste un an, sau peste 10. Ceea ce în România prea des am auzit că unii au fost, o dată, în pelerinaj, la nu ştiu ce părinte şi… „sunt legat… A! Trebuie să mă duc la el“, având duhovnic. Există o etică şi un cod al fumuseţii duhovniceşti care, dacă este respectat, nu este nici un risc, dar dacă tu mergi să te spovedeşti la un duhovnic ca să-l păcăleşti pe altul, păi nu uita că noi ne spovedim lui Dumnezeu, fraţilor, n-am schimbat nimic în viaţa noastră, mai rău ne facem. Aşa că, vedeţi cu ce inimă faceţi! Toate-s înaintea lui Dumnezeu. Pe om poţi să-l păcăleşti. Păi, dacă tu te duci să păcăleşti, ce-ţi trebuie să păcăleşti pe ăla, altul? Păcăleşte-l tu pe al tău! Păi nu?

Î: 01:02:02 Cum putem deveni responsabili faţă de dragostea celuilalt?

R: 01:02:08 V-am zis: începem să trăim în locul lui. Omul ăsta vine după noi, ne urmează, renunţă, face atâtea jertfe pentru noi, cum credeţi că nu vom fi responsabili? Eu cred că da. Eu cred că da. N-aţi simţit niciodată dureri şi răsturnări lăuntrice pentru că omul pe care îl iubiţi dintr-odată v-a dezamăgit? Aţi avut voi vreodată vreo durere mai mare decât să descoperiţi că omul în care v-aţi pus toată nădejdea v-a trădat? Păi tot aşa este şi celălalt, vă pare că e puţin lucru? Şi ceilalţi, dar ei pot fi unul, pot fi 10, pot fi 1.000. Şi fiecare, la rândul lui, poate trăi o astfel de dramă. Vă daţi seama? Cum poate să fie fără responsabilitate? Mie-mi pare că avem a da răspuns, trebuie să ne rugăm pentru asta, ca Dumnezeu să ne ierte.

Î: 01:03:26 Până unde trebuie să meargă dragostea faţă de aproapele nostru atunci când ne supără la

nesfârşit şi ne prigoneşte pentru că suntem creştini trăitori?

R: 01:03:34 Până la… sfadă! Merge… Dragostea n-are margini! Cum să aibă? Până unde merge? Până la moarte, până la capăt merge, n-are treabă… Ne mai certăm, ne mai ciondănim, dar spunem, se întâmplă, până la sfadă zic eu că merge dragostea.

Î: 01:04:00 Dacă am iubit pe cineva, iar acum l-am lăsat să-şi trăiască viaţa este păcat? El nu a dorit Biserica.

R: 01:04:11 Nu ştiu ce să zic, pentru că nu ştiu. Poate fi şi păcat, poate să nu fie, nu ştiu cine e cel lăsat, numai Dumnezeu ştie taina. Dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu vede şi o ia ca atare, să ştii. Dumnezeu caută la inima ta. Dacă ai făcut-o pentru El… Cine va lăsa frate, sau soră, sau femeie, sau copii, mamă, tată pentru Mine însutit va avea. Deci, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, nu greşeşti. Sigur că ar putea fi un pas pe care poate nu era neapărat să-l faci, e altceva. Dar tot ce faci pentru Dumnezeu, chiar şi prostiile uneori, Dumnezeu le înţelege cum trebuie. Nu în faptul că ne apucăm să facem prostii, dar, vedeţi, Apostolul Pavel câtă râvnă avea împotriva lui Hristos? Dar a fost plăcut lui Dumnezeu. De ce? Pentru că el era convins că face pentru Dumnezeu treaba asta. Era în stare să omoare oameni pentru Dumnezeu. Mai mare prostie ca asta ce poate fi? Să omori oameni! Dar iată că o făcea cu toată convingerea, era curat. Şi Dumnezeu l-a luat de partea Sa. Aşa că, orice faci pentru Dumnezeu, chiar şi o faptă uneori nepotrivită, Dumnezeu ştie s-o răstoarne. De asta, nu ştii dacă e păcat sau nu, dacă ai făcut-o pentru Dumnezeu, Dumnezeu ţi-ajută… Roagă-te pentru toţi, că nu greşeşti!

Î: 01:06:10  Dau ceva aproapelui, pentru că ştiu că aşa este bine, că aşa trebuie, nu neapărat din dragoste. Poate fi considerată asta milostenie?

R: 01:06:26 Nu, asta-i o dare, fiindcă nu-i milostenie, milostenia este o stare. Dar ăsta-i un exerciţiu bun!

Î: 01:06:44 Atunci când te rogi din tot sufletul, cu toată credinţa şi nădejdea, adesea dorinţa nu ţi se îndeplineşte. Cum ne încurajează asta să credem în continuare sau, mai mult decât atât, de unde ştim cu ce am greşit în rugăciunile noastre, mai ales dacă ne rugăm pentru viaţa cuiva, nu pentru noi?

R: 01:07:03 Să nu te temi atunci când nu ţi se îndeplinesc rugăciunile, dar să te temi atunci când s-a îndeplinit o rugăciune. Pentru că va trebui să duci la bun sfârşit ceea ce ai făgăduit să faci; când cerem ceva: „Doamne, dacă-mi dai aşa, şi aşa, şi-aşa“, faci un legământ cu Dumnezeu; iată, ai primit! Teme-te de-acum înainte! Ce faci acum? Dumnezeu ţi-a arătat încredere. Ţi-a dat! Na, poftim, fă! Este ca şi cum – ca să nu fac o comparaţie nepotrivită – ai făcut un împrumut la bancă fără să te gândeşti de unde îl vei da înapoi, fără să faci nimic cu el, fără să ai nici un venit şi să cheltui banii aşa… nu pentru că Dumnezeu ar cere înapoi, n-are El nevoie de asta, dar aşa, ca atitudine. Să ne temem atunci când am primit, vom fi responsabili de darul ăsta, cui mult i se dă mult i se cere. Înţelegeţi? Aşa că nu trebuie să ne temem când nu ni se îndeplinesc. Eu am văzut dorinţe împlinite atunci când am uitat de ele. Şi nu-i ceva straşnic dacă nu ţi se îndeplineşte o dorinţă. Iaca măi! Mare treabă, nu s-a îndeplinit o dorinţă! Da’ ce, dorinţele tale chiar toate trebuiesc îndeplinite? Nu!

Că ne rugăm pentru ceilalţi: Nu greşim dacă ne rugăm pentru ceilalţi dacă o facem cu dragoste, dar eu am văzut şi altfel de rugăciuni pentru ceilalţi şi, mărturisesc, am făcut şi eu, voiam să văd dacă fac vreo minune, mă rugam pentru bolnavi să-i fac sănătoşi, pentru ăia, să văd dacă… spun drept, ce?!… Ispiteam pe Dumnezeu. Şi am văzut eu la mulţi din ăştia, se apucă, fac mătănii, „acuşi îl fac sănătos! Da’, ce, părinte, facem şi draci dacă trebuie, ce nu… vai, postesc… acuşi o să iasă dracul“… Am făcut, vă spun drept! Şi de asta am zis că, uneori – cu necaz şi rugăciunea asta, pentru că nu mai dăm noi atâta pe celălalt, pe altruism din ăsta, că se poate ruga pentru celălalt şi cu şmecherie. Dar dacă este din dragoste, nu, nu greşeşti!

Î:01:09:45 Dacă îţi dai seama că nu ţi-ai iubit soţul niciodată, ce faci? Şi dacă l-ai iubit, chiar dacă l-ai iubit, a

fost o iubire superficială?

R:01:10:10 Ce să faci? Începi să-l iubeşti acum!

Î: 01:10:18 Desfrânarea poate să aibă vreo urmă de dragoste? Când veţi publica „Fuga spre câmpul cu ciori“?

R: 01:10:25 Chiar şi ieri m-a întrebat cineva. Va da Dumnezeu şi o voi publica!

Sigur că poate să aibă, de ce să nu aibă? Altceva e că ea dă loc la lucruri care nu-s ale dragostei: gelozie, ură, ucidere prin avorturi, minciună, o grămadă de lucruri, dar asta nu înseamnă că poate chiar să nu aibă nici o urmă de dragoste, d-apoi, Dumnezeu a lăsat, sunt ale firii lucrurile astea, atunci când nu au tot răul ăsta, dar uitaţi-vă câte porţi deschide, câţi oameni s-au omorât între ei pentru asta, câte minciuni, câte hoţii, trădări… O-ho! Familii dezbinate, popoare măcelărite pentru desfrânare, ce vă pare? Dar asta nu înseamnă că poate alunga cu totul. Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, s-a rugat la Dumnezeu: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! N-a zis: Dă-mi-L înapoi, nu-L lua de la mine, deci Proorocul David, fiind prooroc – fiind prooroc! -, adică om care are vederea lui Dumnezeu şi lucrarea Duhului Sfânt, un om care pur şi simplu ştie unde este Duhul Sfânt şi unde nu este, acesta este un prooroc. Noi înţelegem proorocul ca pe un om care vede viitorul – nu este adevărat! În sensul Scripturii, proorocul este cel care vorbeşte despre Dumnezeu, vorbeşte în numele lui Dumnezeu, vorbeşte Adevărul, vede lucrarea Duhului Sfânt. Deci, fiind prooroc, Proorocul David, după ce a căzut în desfrânare, spune: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Nu luase încă Dumnezeu Duhul Sfânt de la el, înţelegeţi? Dar era conştient că poate ajunge într-un rău mai mare prin acest rău, înţelegeţi voi? Când spunea: Nu-L lua de la mine spunea că am înţeles că am făcut un lucru rău, un lucru nepotrivit, pentru care am deschis uşa răului şi aş putea să merg din rău în mai rău; din cauza asta, Te rog, nu lua Duhul Tău Cel Sfânt de la mine, ca să mă pot îndrepta, să mă pot întoarce la starea pe care am avut-o înainte de a săvârşi acest păcat. Asta cred că spunea Proorocul David: Duhul Tău Cel Sfânt nu-L lua de la mine! Iată de ce cred că sunt fel de fel de fapte şi de păcate. Să ne rugăm să ne cureţe Dumnezeu şi să nu ia Duhul Său de la noi ca putem să ne îndreptăm, să facem şi binele.

Î: 01:13:25 Cum să nu îmi mai arăt dragostea în mod sufocant? Cum te poţi abţine să nu mai ceri lui Dumnezeu insistent un lucru atunci când îţi copleşeşte inima, îţi duce mintea într-acolo?

R: 01:13:44 Păi cum să nu iubeşti sufocant? Când o să avem smerenie, când o să ajungem la convingerea că nu iubim. Atunci nu devii sufocant. Dragostea nu sufocă. Şi cum să ceri de la Dumnezeu dacă îţi copleşeşte inima? Cere, dacă asta vrei; toate prin experienţă se fac. Cere, o să vezi unde o să ajungi. Fiecare învaţă lucruri diferite, unii din experienţa altora, unii din experienţa lor. Nu zic, e frumos şi inima când este plină este bine, Dumnezeu iubeşte mai mult o inimă plină decât inima stearpă, chiar dacă inima este plină uneori cu dorinţe şi nepotrivite, oameni suntem şi mai avem şi greşeli, cum se roagă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: Eu ca un om am greşit, iar Tu ca un Dumnezeu miluieşte! Aşa că este şi o lucrare a vârstei, cum spune şi proorocul: Inima omului este întoarsă spre rău încă din tinereţile sale, când eşti tânăr eşti mai zvăpăiat şi ceri, e mai plină, desigur, dar Dumnezeu vede, ştie, este plin de dragoste şi îndelung răbdător şi ne va da şi înţelepciune, ca să ne rugăm cum trebuie. Aşa că, ce pot să zic, dacă ai inima plină, roagă-te, că din belşugul inimii vorbeşte gura.

Î: 01:15:33 Ce anume trebuie făcut pentru a creşte cât mai mult în dragostea adevărată faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni? Sau, în cazul în care nu ai această dragoste, pentru a o obţine?

R: 01:15:45 Dacă aş şti, măi, aş face… Ştim ce avem de făcut, dar nu facem, căutăm orice altceva numai aia ce trebuie făcut, aia nu facem. Mda… Mă gândesc că poate la bătrâneţe am să pot face măcar ceva. Trăiesc cu nădejdea asta, ca un copil din ăla care doreşte să crească mare, aşa doresc şi eu să îmbătrânesc şi poate atunci voi începe să nu

mai fac atâtea lucruri nepotrivite. Dumnezeu să ne ajute! Ce să facem? Fă cât poţi! N-a zis Hristos ce să faci. Eu nu ştiu să discut la întrebarea asta, ce să faci… Ştim ce să facem, v-am spus, dar nu facem.

Î: 01:16:41  Ca mamă, cum fac să nu îngrădesc libertatea copiilor şi, totuşi, să-i îndrum pe cărarea cea bună, către credinţă, ţinând cont de tentaţiile actuale?

R: 01:16:52 Ei, asta-i cel mai greu, e cel mai greu, trebuie să ai înţelepciune ca Solomon, cu ce predicatori avem noi în casă acum – televizoare, cu şcoală, cu… Tot timpul, neîncetat, cred că trebuie să fii Solomon. Dar, Dumnezeu vede; nu ştiu, câteodată mi se pare că doar la maturitate copiii ăştia vor putea să se întoarcă prin vreo minune a lui Dumnezeu, când mă uit că de la 2-3 ani de-acum sunt luaţi la calculator şi la jocurile alea, îmi dau seama că nu ştii ce să mai faci. În orice caz, dacă păziţi copiii măcar până la şcoală, pentru că la şcoală nu-i mai poţi controla, eu cred că înseamnă foarte mult. De ce spun, pentru că am văzut pe mine (eu n-am avut nici o treabă cu Biserica, şi-acum… unde am ajuns…), dar au fost câteva lucruri pe care mi le-a spus tăticu’ de mic şi pe care nu le-am mai putut scoate din capul meu. Ştiţi care? Niciodată să nu râzi de un om cu defect. Dacă-i olog, sau orb, sau altcumva. Niciodată să nu te scârbeşti de omul sărac, niciodată, asta e o ruşine să te scârbeşti de omul sărac. Atunci când intri în casa unui om, să nu te uiţi pe pereţi la lucrurile pe care le are şi să nu întrebi niciodată cât costă. Să nu scuipi pe nimeni, niciodată – de când eram mic, lucruri care mi-au intrat, fraţilor, în cap şi s-au făcut firea mea. Mi-a spus şi altele, care, la fel, mi s-au făcut firea, pe care tot nu le pot scoate – lucruri care nu se potrivesc cu viaţa lui Hristos… şi cred că, dacă tatăl meu ar fi fost creştin şi mi-ar fi spus lucrurile astea, ale credinţei, când eram mic, mi se pare că mi-ar fi fost la fel de uşor să le înţeleg. Şi mi-a mai spus: Niciodată să nu fii slugarnic, oricine ar fi, chiar dacă o să trebuiască să dormi în drum. Asta mi-a spus-o el, că un bărbat nu face aşa ceva! Astea sunt lucruri pe care un copil le-a reţinut şi au intrat în el, indiferent în ce lume am intrat după aceea. Nu mi le-a mai scos nimeni din cap. Aşa cred că, dacă un părinte, până la şcoală, până la şapte ani, îi va spune lucruri adevărate, bune, unui copil, ele vor rămâne în el, chiar dacă după aia, cu vârsta, şcoala îl ia valul, adolescenţa cu ale ei, eu cred că după 20 de ani, încolo, el poate să-şi revină, structura lui este pusă. Aveţi grijă de copii măcar până la şapte ani, şapte ani de acasă ăştia sunt aşa… e adevărat! Asta cred că este ceea ce se poate face. După ce copilul începe să devină personalitate în sensul în care îşi conştientizează Eul sau începe să se raporteze la lume, fiţi foarte atenţi cu impunerea unor lucruri! De la 12 ani încolo, îi spui tu că este aşa şi nu-i aşa, rişti să pierzi respect şi încearcă, dacă nu ai suficiente argumente, nu porunci, nu „pentru că eu am zis, pentru că eu sunt mama ta, când o să ai casa ta atunci o să faci cum vrei tu“ şi aşa mai departe. Niciodată să nu spuneţi aşa ceva! Şi aşa cred că puteţi creşte un om, dincolo de greşelile aproape inevitabile pe care le poate săvârşi în adolescenţă, pentru că adolescenţa este cea mai grea, părinţii depăşesc cel mai greu perioada asta, pentru că numai ce nu fac copiii… Dar, vedeţi lumea în care trăim! Puneţi temelie bună şi aveţi respectul dincolo de prostiile pe care le fac. Cred c-o să vă iubească, nu le pierdeţi încrederea! Fiţi prieteni până la urmă, pentru că o să devină altcineva prietenii lor şi atunci am pierdut totul.

Î: 01:22:20 Cunosc un caz de părinţi credincioşi, care se împărtăşesc, dar sunt foarte stricţi cu copilul lor de numai doi ani, supunându-l la post sever, fără blagoslovenia duhovnicului, care, probabil, nici nu ştie de aceasta. Ce putem face în cazul acesta pentru acest copil?

R:01:22:38 Măi, măi, măi, nu vă chinuiţi copiii! Asta spun de

riscurile dragostei, ăsta-i unul dintre ele, nu voiam să le pomenesc aici, ca să nu mă înţelegeţi greşit. Nu chinuiţi copiii cu lucrurile astea! La părintele Serafim venea o mamă cu vreo cinci copii… şi când am văzut eu odată… Dar părintele avea întotdeauna bomboane pregătite şi le dădea copiilor când veneau. Le strica postul copiilor, auzi! Îţi închipui, dacă era o mamă care nu le dădea voie copiilor să mănânce bomboane în post! Ce făcea? Părintele Rafail îmi spunea, odată, un caz, din Postul Mare, de la Essex. Munceau, munceau la construcţii, acolo. Cum munceau ei, vine părintele Sofronie cu o conservă de peşte şi le-o deschide şi le dă să mănânce, că erau obosiţi, erau în Postul Mare. Vedeţi voi că sunt cazuri şi cazuri, şi dragostea este mai mare decât toate, şi decât postul. Nu chinuiţi copilul! Ştiţi ce înseamnă postul? Postul este o manifestare a raţionalităţii noastre faţă de dobitoace, spunea Efrem Sirul. Dobitocul, dacă îi e foame, mănâncă, dar omul poate să se înfrâneze, să se înfrâneze conştient, cu un scop anume. Are nevoie de post pentru a-şi pune întreaga sa făptură într-o stare-limită, pentru că din stările-limită gândim altfel. Copilul n-are nevoie de treaba asta. El nu e bolnav ca noi, nu are atâtea prostii în cap şi atâta împietrire, încât să fie nevoie s-o topeşti prin post. Depinde şi de vârsta copilului. Aşa că faceţi ca acest post al copilului să fie conştient, să fie frumos, cum cântăm şi în Postul Mare, postim postul frumos, bine plăcut. Asta pot să spun: fiţi atenţi cu copiii! Copiii mei – cei mai iubiţi de Dumnezeu… Dumnezeu Se simte cel mai bine între copii.De asta ne-a zis că, dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în împărăţie, şi-acum noi venim şi încercăm să-i facem pe copiii ăştia ca noi, care suntem îmbătrâniţi în răutate, ca să-i băgăm în împărăţie! Invers ar trebui să fim, să ne deschidem noi spre copii. Asta a spus-o Hristos, nu am spus-o eu. Ei, asta-i o problemă care oricum se întâmplă. Nu mai chinuiţi copiii, asta-i tot ce pot să vă spun.

Î: 01:27:04 Părinte, mi-am crescut copiii de mici aproape de Biserică, dar acum, adolescenţi fiind, nu mai calcă pragul bisericii, iar fiica mea are un prieten, trăiesc împreună. Ce să fac? Mă doare sufletul!

R: 01:27:24 Am zis că eu cred că e aproape imposibil, e o adevărată minune adolescenţii credincioşi. Pentru mine este o mare minune, să ştiţi! Nu vă mâhniţi, ce poţi să faci? Ce, poţi să stai în faţa focului ăstuia? Cine poate să-l schimbe? A murit Hristos pe Cruce şi tot nu ne-a putut opri de la rău, de la dezlănţuirea firii ăsteia, a noastre. Dar, încet-încet, este cale de întoarcere. De asta-i pusă pocăinţa. Iubiţi-vă fiica şi nu vă despărţiti de ea nici măcar în gând, în inimă şi fiţi ca şi cum ceea ce face nu se întâmplă, lăsaţi înaintea lui Dumnezeu şi o să vedeţi că o să fie bine, acoperiţi păcatele, acoperiţi-le şi rugaţi-vă lui Dumnezeu şi-o să vedeţi voi cum o să se întoarcă lucrurile.

Î: 01:28:50 Dezamăgirea poate fi numită o ispită? O încercare a măsurii dragostei noastre faţă de aproapele?

R: 01:28:56 Da, cu siguranţă! Un termometru pentru egoismul nostru. „Măi, măi, măi, am fost dezamăgit, m-ai dezamăgit! Ce om grozav sunt eu şi tocmai pe mine să mă dezamăgeşti? Tocmai tu, pentru care eu am făcut atâtea? Tocmai tu să mă dezamăgeşti?“ Este examenul dezamăgirii. Şi dacă biruim noi dezamăgirea asta în noi, apoi chiar credem în Dumnezeu, să ştiţi, şi avem dragoste! Doar asta este nevoinţă adevărată şi dacă facem ceva în lumea asta, postim sau ne rugăm, este pentru a birui în noi ura, a birui în noi răul, şi dezamăgirea asta este semn că avem răul în noi. Şi luptăm, şi-o biruim. Azi, mâine. Cum vrei? Rogu-te, depăşeşte-o, adu-ţi aminte de ale tale, de cât ai dezamăgit tu şi birui în tine. Adu-ţi aminte de Hristos, Care a fost trădat de către ucenicii Lui şi de către noi, în fiecare ceas rău în care ne aflăm. Da, dezamăgirea este un examen. Îl depăşim şi devenim mai buni, ne suim cu o treaptă mai sus, să ştiţi! Fiecare dezamăgire depăşită ne urcă pe o treaptă superioară a existenţei noastre.

Î: 01:31:00 Părinte, de ceva vreme, orice cuvânt mi-ar da duhovnicul, deşi îl găsesc drept, simt că nu am puterea să-l împlinesc. Părintele e necăjit, iar eu nu pot depăşi această spaimă că sunt prea mari lucrurile pe care 

mi le cere. Nu pot ieşi din asta. Rugăciunea mea nu primeşte răspuns. Sunt încremenită în acest moment al drumului meu. Ce cuvânt aveţi?

R: 01:31:25 Atunci când părintele n-o să mai fie necăjit, atunci o să fie mai uşor pentru amândoi. Rugaţi-vă, nu te mai mâhni, c-aşa te bagi… unde te bagi? Te-ncurci mai tare. Te bagi în deznădejde, aşa… nu poţi îndeplini nici un cuvânt. Ţi-a da Dumnezeu putere! Clar că nu poţi! Cine poate? Cine poate îndeplini? Avem cuvinte rostite de Hristos pe care nu le putem îndeplini. Cine, fără de Hristos, poate să le îndeplinească? Nimeni! Nu te mai mâhni! Fă cât poţi. Azi nu poţi, o să poţi mâine. Nu da înapoi, nu te încurca în plasa asta a „nu pot“-ului – nu pot, nu pot. S-a mâhnit părintele! Ia şi-l împacă cumva! Fă şi tu măcar ceva bun. Ia-i nişte bomboane!

Î: 01:32:34 Am o prietenă care a nimerit la un duhovnic aspru. Se teme să-i ceară dezlegare, dar se teme şi să meargă fără binecuvântare în altă parte. De doi ani şi ceva e nespovedită. Ce ar trebui să facă?

R: 01:32:46 Ei, iaca, vezi? Cu legările şi dezlegările astea, când nu schimbi duhovnicul? Du-te, măi, şi spune-i! Doi ani nespovedit e greu! Dar ce dacă-i spui? Da’ de ce să te duci în altă parte? Nu poţi să-i spui lui? Ce-o să-ţi facă? O să te lege? O să te lege, iaca! Descătuşează inima ta şi-o să vezi că legarea aia o să fie, de fapt, o dezlegare. Să ştiţi voi că un canon primit dintr-o inimă deschisă nu este o legare, este o dezlegare, fraţilor! Dar poate că ai ajuns în greutatea asta pentru că ai primit dezlegări pentru nişte spovedanii nu tocmai deschise, nu tocmai descătuşate, sincere. Uneori mai mozolim lucrurile când le spovedim, nu pentru că nu le numim pe nume, dar pentru că ne ţine pe noi ceva. Şi-atunci preotul ne dezleagă, dar noi rămânem nu legaţi în sensul ăsta pe care-l înţelegem noi, legaţi în noi înşine, încătuşaţi; azi aşa, mâine aşa, ajungem la împietrire, dar o legare bună, aşa, primită cu o inimă deschisă, când ai spus totul, să fii gata, ştii cum te duci la Spovedanie? Da’ chiar spun tot, să mă lege bine, să-mi dea un canon aşa, bun, şi asta e dezlegarea. Du-te şi spune-i, dar om este, eu cred că toate sunt de înţeles. Da’ nu mai sta aşa, mâhnit, că nu faci nimic. Du-te şi la altul, ce? Du-te şi spune şi la altul, du-te şi spune şi la zece, vezi dacă ţi-a ajuta, ţi-a face mai uşor. După aia du-te şi-i mai spune şi la duhovnicul ăsta la care doi ani nu te poţi duce. Încearcă aşa: spune la unul, te spovedeşte o dată, vezi că nu-ţi ajută, încă o dată, dacă nu-ţi ajută şi… dacă ai zis că nu-ţi ajută şi nu ţi-ajută, du-te la ei, nu ţine în tine. Şi, dacă ai spus acum e şi ăsta e un început bun. Dumnezeu să ajute! Nu te mai mâhni numai, că nu-i nici un folos din asta.

Î: 01:35:30 Două persoane care se iubesc rămân împreună şi după moarte?

R: 01:35:36 Toţi care se iubesc, nu numai doi, toţi rămân împreună după moarte. Să vă spun eu ce-am păţit. Aveam eu tot felul de păreri… Că, ce, vă pare că duhovnicii nu au şi ei, niciodată, lucruri din astea, pe care, vai… pe care nu le pot spune? Mi-a zis mie, odată, un preot, şi-am zis: măi, măi, ce are preotul ăsta… şi mă duc eu, am spus eu la un bătrân, la un altul, la altul, zic: ce să spun eu la stareţul meu, ce el să înţeleagă, e tânăr! Şi când am văzut eu într-o noapte… ce vă pare? Când m-am trezit am spus eu la jumătate de ţară, dar stareţului meu nu-i spuneam, că-mi părea mie… şi zic: măi, băiete, da’ stareţul meu chiar e cel mai rău dintre… chiar tocmai el nu pricepe nimic? Şi când îl văd eu într-o seară, alerg eu, taca-taca-taca, în somn alergam, era stareţul cu Petrache, venise să spovedească, prin fraţi. Şi zice: „Savatie, hai vino încoa, vino şi tu!“. Eu zic: „Stai, bre, că eu mă mai duc… pe urmă am să vin!“. Şi ce crezi? M-am dus la stareţ şi i-am spus. Şi n-o fost… era un lucru care… tocmai lui nu-i spuneam, că mă gândeam eu că mă duc la unul bătrân, care ştie mai multe… N-o lăsat Dumnezeu aşa! Aşa că

spuneţi la acela la care sunteţi!

O singură dată mi-am visat stareţul, numai atunci, să nu vă închipuiţi că-l visez în fiecare zi!

Î: 01:37:05 Ce putem face pentru părinţi, rude, dacă aceştia nu vor să audă de Dumnezeu şi de Biserică?

R: 01:37:18 Mă întrebaţi pe mine, măi, care eu cu tatăl meu şapte ani nu ne-am văzut din cauza asta şi nu numai cu vorbitul… Ce pot să vă spun? Nu ştiu ce puteţi face, că eu nu ştiu încă ce să faceţi. Să nu-i lepădaţi din inima voastră, iar restul face Dumnezeu.

Î: 01:37:39 Dragostea lumească creează dependenţă de acea persoană? Dar cea duhovnicească?

R: 01:37:48 Măi, dragostea nu mai creează dependenţă, dragostea te uneşte, nu numai că dependenţă, clar! Dependenţă crează alcoolul, ţigările, drogurile, dar dragostea te uneşte din tihnă cu cel pe care-l iubeşti şi de care eşti iubit.

Î: 01:38:15 (auditoriu) Ne iertaţi, fiindcă a venit vorba chiar de ţigări. Avem o mare problemă noi, care suntem, prin mila lui Dumnezeu, duhovnici, vorbesc de mine – departe de a fi cu adevărat… Părintele Arsenie spunea că fumatul nu atacă numai organele respiratorii şi sângele şi crează o dependenţă, dar atacă şi mintea, şi credinţa omului. Este o mare problemă astăzi, când s-a extins aşa de mult şi pentru faptul că eu, de exemplu, călătoresc cu icoana Maicii Domnului, o pun în traistă, că… şi o scot pe unde slujesc sau unde călătoresc. Dar, chiar şi cu aceasta, mă gândesc că sunt şi şoferi care fumează chiar atunci, am icoana, Sfânta Cruce… Şi pentru asta, dar şi pentru faptul că, dacă vine să se împărtăşească şi, de exemplu, astăzi a fumat şi mâine vine să se împărtăşească. Singur că în nici un caz dacă spune că el fumează chiar în ziua respectivă, dar nu ştiu până unde putem merge cu neputinţa asta foarte grea, deşi pare că este un fleac multora. Este un drog despre care eu gândesc că îndepărtează Duhul Sfânt şi toate îndepărtează. Sigur că nu-L… cum se spune la Pateric: Duhul Sfânt S-a îndepărtat, dar încă vulturul planează asupra lui -, nu S-a îndepărtat cu totul, nu-i vorba că ne-ar părăsi mila lui Dumnezeu, dar… e foarte dificil. Am vrea să răspundeţi, aşa, personal cum judecaţi. Să ne ierte Dumnezeu şi Maica Domnului şi pe noi!

R: 01:40:38 Nici eu nu vreau să vorbesc ca un duhovnic, pentru că nu sunt aşa ceva, dar, ca om, am primit, odată, o părere de la un duhovnic, care mi-a zis următorul lucru… Am eu un prieten bun care s-a născut cu un necaz trupesc, din cărţi, din naştere, nu a putut nici merge şi mâinile şi le foloseşte cu anevoie, adică este un om care stă în casă; un om care a avut o mamă şi ea în căruţ (Dumnezeu s-o ierte, pentru ca s-a mutat la Domnul!). Aşa trăiesc ei amândoi: se mută în căruţ de la pat până la masă, dacă cineva a venit în ospeţie şi pune un obiect mai sus sau în altă parte decât unde îl avea el, nu-l mai poate ajunge. Omului ăsta, prietenului ăsta al meu, i s-a prognozat de către medici că va muri îndată după naştere. N-a murit nici până la cinci ani, n-a murit, cu mila Domnului, nici până la 40, cât are acum. S-a botezat la 37 de ani la Noul Neamţ, a vrut el tare şi l-am luat şi l-am dus până acolo, dacă aşa a vrut, că a zis că numai acolo se botează. Ei, bine, hai! Desigur, eu i-am pus condiţie ca să nu mai fumeze dacă vrea să se boteze, pentru că fuma, omul ăsta stătea în casă şi fuma, fumează de-o viaţă. Asculta rock şi eu l-am pus, ca om care şi eu am ascultat rock, să rupă discul ăla în faţa mea, dacă vrea să se boteze. Eu eram proorocul lui Dumnezeu atunci, ştiam ce trebuie să facă ca să fie plăcut lui Dumnezeu, nu aşa cum este! S-a botezat, cu mila Domnului; n-a fumat două săptămâni, două săptămâni cât a stat la mănăstire. S-a dus la părintele Serafim, care, părintele Serafim, atunci, a zis un singur lucru… zic: „Părinte, uite, avem aici un prieten, un om, uite, el, aşa şi aşa, s-a botezat. Ce să-i spun?“. „Aaa, da? Măi, da’ cruce poate face?“ „Poate, părinte!“ „Apoi să mai facă, aşa, câteodată, aşa, să mai facă câte o cruce când se culcă, când mănâncă…“ Ăsta i-a fost tot canonul lui. Eu n-am înţeles atunci. De la un timp, când colo, îl găsesc fumând. Şi

s-a spovedit la un alt prieten de-al nostru, la care părintele ăsta, fratele ăsta al meu, tot de la Noul Neamţ, zice: „Măi, ce pot să-i spun eu despre fumat, când el a înfruntat toată viaţa asta şi de câte ori şi-a biruit gândul sinuciderii!? Ce pot eu acum să-i spun în sensul ăsta – asta şi gata! – unui om care stă în casă şi care trăieşte… bine viaţa…“. Şi eu atunci n-am mai putut să spun şi, vă spun drept, când mă duc, dacă stau cu el, apoi ies şi după aia o săptămână miros a fum, e fum în casa aia, nu şagă… El mă întreabă dacă mă deranjează fumatul şi eu spun că nu, deşi mă doare capul… Şi-am ajuns eu într-o dimineaţă la el, cu trenul de la Timişoara ajungeam la 6, şi-am intrat în casă când nu era el acasă. Mă uit, nu-i acasă. Unde-o fi? L-au luat nişte prieteni din ăştia, mai zăpăciţi, şi l-au adus – ce i-au dat, bere, ce i-au dat, a venit el ameţit. Şi când se uită, eu stau pe scaun şi… – acuma eu îl spovedesc pe el, sper că nu se supără… da’ poate n-o să afle, nu spuneţi nimănui – intră şi mă vede, şi începe a face: „Vai, tu ai venit… Măi, şi eu îs beat, măi…“. „Lasă, măi, că nu eşti beat, te duci şi tu şi te odihneşti un pic, te-ai relaxat…“ „Nu, nu, nu, eu nu m-am relaxat“, uite-aşa… Măi, dacă nu, ţi se rupea inima să-l vezi cât era el de… Pentru că… cum puteam eu să mă supăr pentru asta? Nu mai putea el, mai să plângă pentru ce-a făcut el, i-auzi… Şi-am zis că sunt momente şi momente în viaţa omului, sunt motive pentru care el face un lucru sau altul şi este întotdeauna un rău care este mai mic decât alt rău, după cum şi bine este mai mare decât un bine, trebuie să vedem cu rugăciune toate lucrurile astea. Pentru că sunt măsuri şi măsuri, iarăşi spun.

01:47:20 Eu am fumat până la mănăstire. Am fumat mult ca timp, deşi am început la 5 ani; până n-am tras eu să dau fum pe nas aşa cum vedeam, îmi părea o chestie grozavă cum dau fum pe nas oamenii mari; am tras de vreo două ori, m-a mirosit mămica, deodată, că tata nu fuma… Şi n-am fumat până după liceu, vă spun drept, eram între pictori, între artişti, unde toţi fumau, dar eu nu fumam, ştiţi de ce? Pentru că eram sărac şi toţi banii îi dădeam pe cărţi şi îmi părea o nebunie să dai atâţia bani pe un pachet de ţigări, când eu cumpăram cărţile de pe la anticariat foarte ieftin, câte cărţi de poezii puteam să-mi iau eu, cu prostia asta de ţigări, nu-i găseam nici un rost. Dar când m-am apucat, am fumat foarte mult, mult pe zi. După aia m-am lăsat când m-am dus la mănăstire. Să ştiţi că eu jumătate de an, eram frate la mănăstire şi încă aveam degetele galbene până aicea când puneam lumânări, eram frate de mănăstire, dar nu se ducea, atât de mult am fumat, şi pot să înţeleg pe un om care fumează, dar mai ales pe un om care fumează de 30 de ani. Nu-i încurajez, dar nici nu pot fi atât de categoric uneori. Părerea mea şi-a altor preoţi de la noi, care sunt duri, ştiţi că-n partea Rusiei sunt destul de aspri preoţii în canoane, dar încercaţi să luaţi omul aşa, încet, încet, încet, să mergeţi în întâmpinarea lui, pentru că toţi avem metehne. Nu ştiu dacă mâncarea multă este mai îndreptăţită decât fumatul. Mâncarea – aşa, până ni se face rău. Şi-atât. Avem de la Dumnezeu vederea asta de a hotărî cu fiecare om în parte, în rugăciune, în aspectul ăsta, şi am văzut oameni care, de-a lungul vremii, încet-încet, ştiind că este o meteahnă, nu îndreptăţind-o, pentru că, chiar dacă îl dezlegi la Împărtăşanie, n-o faci pentru că din clipa asta fumatul a devenit o faptă bună, nu, dar să fim conştienţi de neputinţa noastră şi să luptăm, măcar un pic.

01:50:40 Şi, de data asta, vreau să aduc un caz care îmi vine în minte, foarte bun, viu, real: la puşcărie la Tighina, unde mănăstirea noastră are un paraclis. Părintele şi-a luat paraclisier de unde? Dintre puşcăriaşi! Că Dumnezeu cum Şi-alege preoţi? De unde? Din lumea asta! Păi, ăsta-i om care să fie preot? Dumnezeu alege din ce are, fraţilor! Aşa şi

acolo; mi-am dat seama că, în fiecare obşte, fiecare popor, fiecare parte a lumii, Dumnezeu ia din ceea ce are şi sfinţeşte, curăţă şi lucrează. Şi părintele trebuia să-şi ia un paraclisier… de unde? Că în puşcărie nu intri aşa, bună ziua, eu sunt paraclisierul, daţi-mi voie să intru. Nu poţi intra într-o puşcărie, mai ales că-i de regim aspru puşcăria de la Tighina. Şi a luat dintre puşcăriaşi. I-a zis: „Măi, dacă eşti paraclisier, nu mai fumezi!“. „Da, părinte, nu mai fumez! Gata, dacă-s paraclisier, nu mai fumez!“ Vine părintele duminică la biserică, când îl vede pe paraclisierul lui – fumează! Zice: „Măi, păi da’ ai spus că nu mai fumezi!“. „Da’ nu fumez, părinte!“ „Păi ce faci acum?“ „Aaa, asta nu-i nimic, părinte, să vezi cât fumam eu înainte!“ El fuma câteva ţigări pe zi. Zicea: ăsta-i fumat? Câteva ţigări pe zi?! Adică omul a făcut un efort şi el a considerat că, într-adevăr, nu mai fumează, la cât fuma el. Şi noi, omul ăsta, dacă nu-l încurajezi şi nu-i spui că într-adevăr el încearcă şi nu mai fumează, în sensul lui, îi tăiam orice chef şi spunea: „Păi eu degeaba nu mai fumez două pachete şi fumez numai zece ţigări? Dacă tot spune că dacă tot nu-i nimic, fumez cum am fumat şi gata şi ştiu că nu pot face asta!“. Dar, în timp, oamenii se schimbă. Să-i încurajăm măcar câte puţin: „Măi, bine-bine. Cât fumezi tu?“. „Un pachet şi jumătate.“ „Cât poţi tu? Hai, taie la zece! Poţi zece ţigări?“ „Hai, părinte, că o să încerc!“ A ţinut o săptămână, două, o lună. „Poţi? Mai tai două?“ „Încerc, părinte, mai tai două! Da’ ce să fac când mi-i a fuma?“ „Găseşti tu ce să faci!“ Apropiaţi-vă de ei şi-o să vedeţi şi încurajaţi-i pe treaba asta, că puţini sunt cei care au atâta hotărâre încât – pac, de azi şi gata! Nu mai este chiar aşa…

Î: 01:53:22 (auditoriu) Chiar aşa spunea părintele Arsenie, să-i înţelegem, că nu cu toţi se poate la fel, la unii se poate tăia dintr-odată, ca şi părintele Porfirie, iar la unii pe parcurs şi-aşa ne tot învaţă să-i înţelegem, să ne străduim, să ne rugăm să-i putem înţelege.

R: 01:53:37 Aşa-i, părinte, mulţumesc şi eu, într-adevăr, asta-i, Dumnezeu, odată, în mila Sa, să lege şi să dezlege. Să nu ne temem uneori să aplicăm iconomia asta, că vede Dumnezeu. Prin dragoste. Astea-s riscurile dragostei!

Î: 01:54:07 Nu pot spovedi tot. Mi-e ruşine. Cum pot scăpa de părerea de sine? De mândria asta?

R: 01:54:14 Cum poţi scăpa de părerea de sine? Spovedind tot. Măi, măi, măi… Ce am făcut noi ca să ne mândrim? Vine cineva, tot la părintele Serafim, un seminarist, şi tot aşa îl întreabă: „Părinte, ce să facem ca să nu ne mai mândrim?“. La care părintele: „Da’ şi, mă rog, ai făcut aşa ca sî ti mândreşti?“.

Î: 01:54:54 Nu v-a fost teamă că veţi fi prigonit atunci când aţi scris cartea „Pentru cine bat clopotele de la Tanacu“? Aţi fost foarte realist şi cred că adevărurile astea trebuiau spuse de cineva.

R: 01:55:08 Cine să mă prigonească? Cine să mă prigonească? Nu, nu mi-a fost teamă şi nu mi-e teamă decât de ceasul morţii, că va trebui să dau faţă în faţă cu realitatea, să mă trezesc din beţia asta şi din nebunia în care petrec. Dar de oameni nu mi-e teamă, nu. Mulţumesc lui Dumnezeu! Asta am simţit, asta am spus, crezut-am, pentru aceea am grăit, cum spune proorocul, şi nu cred c-am zis ceva nou pe care nu-l ştia nimeni. Am spus ceea ce o ţară întreagă ştia. Iaca mare lucru! Pur şi simplu le-am pus pe hârtie. Să nu ne temem, bre, de cine ne temem? Şi mai ales ca preoţi! Păi, mi-e ruşine, fraţilor! Cum să ne temem? De cine ne temem? Ce suntem în lumea asta? Goi am venit şi goi plecăm de aici. Spunea şi părintele Serafim, păi dacă nu faci poruncile lui Dumnezeu, chiar dacă eşti patriarh, te dezbracă gol când mori şi nu te mai deosebeşti cu nimic de un om. Ceea ce ai făcut bun în viaţa asta, asta eşti. De ce ne temem? Mi-e ruşine când preoţii se tem. Nici o scuză nu există! Vai, o să mă caterisească, vai, o să facem sminteală… Nu există scuză atunci când fratele este în strâmtoare. Când un om este bătut, nu putem răbda. Nu poţi să-l izbăveşti, mărturiseşte măcar şi Dumnezeu va mărturisi pentru noi. Cel care va mărturisi în numele Meu şi 

Eu voi mărturisi pentru el la Judecată. N-a spus Hristos aşa? N-am primit un duh al fricii, ci al dragostei, spune Apostolul. Cel mai urât lucru este laşitatea şi frica asta laşă – nu-i o frică motivată -, o frică de nimic, o frică de ceva incert. Ce-o să-ţi facă? Ce-o să-ţi facă? Frica de incertitudine, asta nu este frică, este laşitate, eu înţeleg să te temi de închisoare, de bătaie, care este concretă, ai văzut-o cu ochii tăi, dar să te temi aşa, aşa, abstract, este laşitate. Nu trebuie s-o primim în noi şi s-o răspândim, şi să umplem biserica, adunarea de frica asta.

01:58:50 Aveţi faţa descoperită! Fiţi gata oricând să mărturisiţi tot adunării întregi şi n-o să vă fie frică de nimic. Să fiţi gata să pierdeţi tot ceea ce aţi primit din milă de la Dumnezeu. Totul este primit, toate în dar le-am primit. Să fiţi gata să vi se ia înapoi, pentru că nimic suntem. Şi, atunci, Dumnezeu o să ne vadă. Şi proorocul David a făcut greşeli, dar, pentru că a rostit adevărul în adunare mare, spune Dumnezeu: Am aflat pe David bărbat după inima Mea. Dacă este vreun lucru de care mă scârbesc, ăsta este laşitatea asta, în numele a nu ştiu ce. Nu-i neascultare, fraţilor, cum încearcă cineva să spună, nu-i asta lovire în Biserică. Ştiţi care e lovirea în Biserică? Să întorci fundul şi să pleci în altă parte, în altă biserică, părelnică biserică, şi de acolo să latri, ca un căţel pe după gard, la un câine mai mare. Atâta vreme cât ceea ce ne frământă, cât ceea ce credem, pentru că nu avem voie să vorbim ceea în ce nu credem. De asta spune proorocul: Crezut-am, pentru aceea am grăit, adică s-ar putea să greşesc atunci când grăiesc, dar spun pentru că am crezut, şi Dumnezeu, Cel care vede credinţa, mă va înţelege aşa cum sunt. Crezut-am, pentru aceea am grăit şi să grăieşti în adunarea ta, în Biserica ta, cu faţa descoperită, şi, dacă vei greşi, Biserica te va îndrepta. Asta nu înseamnă să baţi în Biserică. Bat în Biserică cei care ies din Biserică, care fac alte adunări şi, de acolo, latră. Latră fără să-şi pună semnătura, trimit scrisori de la monahi anonimi… mi-e ruşine de monahii ăştia, anonimi, care spun că vom face o schismă. Cine-s ei? Ceea ce avem de discutat este în adunare, de asta este adunare; asta este sobornicitatea Bisericii. Şi repetăm cuvintele Mântuitorului: Dacă am spus rău, spune-mi unde am greşit, dar dacă n-am spus rău, pentru ce mă baţi? Pentru ce ar trebui să fiu prigonit? Sau oricare dintre noi?

02:02:07 Aşa că, să fim mai senini în Biserică, asta-i creştinismul. Ce, suntem la partid? Ce, am primit premii şi steluţe? Ne-am făcut şefi pe ASCOR? Ne-am făcut preşedinte nu ştiu unde? Cântăm în cor şi-o să ne dea afară? Ce-am pierdut? Suntem profesori de religie? Suntem preoţi la o parohie bună? Am primit grad? Am primit crucea? Suntem protoşi, arhimandriţi, iconomi? Ce-am primit? Ce pierdem? Tot aşa, pentru binele Bisericii, o să ajungem, fraţilor, de n-o să mai ştim ce-i cu noi. Dumnezeu să ne păzească şi să ştiţi că n-am făcut-o pentru că aş avea eu dreptul şi măsura să o fac, pentru că Hristos, prin prooroc, mustră: Tu, care cu cel desfrânat partea ta puneai, şi cu hoţul, şi cu toţi, pentru ce-i Legea Mea în gura ta? Nu eram în măsură! Dar dacă am văzut că cei sfinţi care trebuie să vorbească nu vorbesc, am vorbit că m-am socotit o piatră din acelea care, atunci când tac sfinţii, vorbesc. Aşa că am vorbit şi eu ca o piatră şi am spus, pentru că sfinţii tac. Sfinţii de azi. Dumnezeu să ne ajute să nu uităm ceea ce am moştenit, ceea ce am primit, din mila lui Dumnezeu, în Biserica noastră, în tradiţia noastră şi să vorbim cu faţa descoperită despre asta, în adunare mare, adunare mare, mare-mare, cât un sfânt sinod, că mai mare ca asta nu-i. Vorbim cu cei care nu trebuie să aibă nici un ascunziş faţă de noi şi faţă de care nu trebuie să avem nici un ascunziş şi nici o taină. Nu vorbim cu nişte străini! Şi de când nu putem pune întrebări şi aştepta răspunsuri, dacă ucenicii puneau întrebări Mântuitorului şi aşteptau răspunsuri? Răspunsuri pe care Mântuitorul le dădea sau le amâna. Nu-mi este mie dat a şti taina, şi vremea, şi sorocul. Unul Tatăl le ştie, spune Hristos, deşi le ştia, dar

nu era vremea să le spună ucenicilor sau altădată le tâlcuia nelămuririle, atunci când le aveau. Şi noi, fraţilor, în Biserică, cu dragoste, trebuie să punem întrebări şi să căpătăm răspunsuri, să spargem prăpastia asta, şi-atunci cred că o să fie mai uşor pentru toţi, dar mai greu pentru cei care au urât Biserica, au urât adunarea Ta, şi au intrat cu topoarele în Biserica Ta, şi au stricat gardurile şi via, ca porcul din pădure. Astea sunt cuvintele Psaltirii, cred că referitoare la vremea pe care o trăim. Aşa că toată limpezimea şi dragostea în Biserică, şi aici e dreptatea, nu afară.

Î: 02:07:02 Cum să ne manifestăm dragostea faţă de eretici, sectari?

R: 02:07:10 Daţi-le de mâncare când vă cer, ajutaţi-i atunci când vă cer, nu-i înjuraţi, nu-i blestemaţi şi… cam atât. Nu vă credeţi mai buni ca ei! Dacă aveţi credinţă dreaptă – mila lui Dumnezeu! Vedeţi faptele lor bune, atunci când ele sunt, şi o să biruiţi răutatea asta. N-am atâta despărţire faţă de sectarii ăştia decât faţă de laşitatea care este între noi, uneori. Asta nu e o erezie, laşitatea? Este cea mai mare erezie! Când Apostolii au mers la moarte, mucenicii noştri, noi cântăm în Biserică, slăvim în slujbe mucenici, şi noi nu putem deschide gura la un lucru pe care toată lumea îl vede! Mă întreabă cineva: „Vai, părinte, cum aţi putut să loviţi în ierarhie?“. Zic: „N-am lovit în ierarhie, ci într-o prostie pe care a săvârşit-o, de la numele ierarhiei, cineva, eu n-am spus că ierarhii au săvârşit-o – cineva, acolo -, s-a produs o încurcătură, în cazul datelor respective – am zis -, n-am generalizat, am tot respectul şi toată cinstea faţă de episcopi, pentru că îi cunosc pe mulţi“. „Părinte, vai, ce-o trebuit să spălăm lucrurile în public?“ Şi am zis: „Măi, rufele noastre stau pe toate gardurile, hai măcar să le spălăm!“. Păi, da’?! În presă, televiziune, peste tot! Hai măcar să le spălăm! Iaca, nu? Numai noi tăcem! Toată lumea trebuie să vorbească despre nebuniile pe care le facem, numai noi trebuie să tăcem! I-auzi, măi! Aşa că, deh…

02:09:13 (auditoriu) Cred că este vorba chiar despre aceasta – mă iertaţi -, că sunt lucruri care se referă la familie, la dragostea dintre un bărbat şi o femeie, care sigur că sunt importante şi se pot şi generaliza. Dar sunt lucruri foarte grave; mă iertaţi, eu l-am cunoscut pe părintele Arsenie, am fost de zeci şi zeci de ori la dânsul şi n-am găsit un om mai desăvârşit dintre cei pe care i-am cunoscut sau am auzit despre dânşii. Dacă ierarhii noştri au prigonit pe Marele Sfânt Ioan Gură de Aur, încât se temeau păgânii de anumiţi ierarhi şi chiar de anumiţi călugări şi preoţi, zicea părintele Arsenie că, dacă-i vorba de ecumenism, apoi cea mai mare apropiere o avem faţă de catolici şi dacă e vorba să ne uităm – cum aţi spus Sfinţia Voastră – în sânul nostru, aşa, păi nu avem noi pe cei de pe stilul vechi şi stilul nou care, unii, exagerează aşa de mult, de caută şi umblă şi pe la noi şi prin alte părţi, că, aşa cum spune Mântuitorul, aleargă prin toată lumea să facă un prozelit şi îi pretind ca, dacă trece pe stilul vechi, să se boteze din nou. Deci este o blasfemie! Deci, dacă pentru acele 13 zile despre care spunea părintele Arsenie – eu am fost odată la el şi erau şi alţii -, zice: „Măi, când trage clopotul – şi într-o parte, şi alta“… astea 13 zile… Şi cred că a fost o lipsă de înţelepciune a celor mai mari atunci şi cred că n-a fost de la Dumnezeu aceasta. Să mă ierte Dumnezeu, după micimea pe care o am; dacă eram eu mai mare… aşa cum zicea mama mea: dacă aş fi eu Dumnezeu, aş face aşa şi aşa… Eu cred că n-a fost deloc de la Dumnezeu, chiar dacă au fost bune calculele, fără discuţie, calculele au fost bune, rămânerea în urmă este clară. Dar dacă s-a văzut că mulţi nu primesc şi s-a văzut că din asta se naşte un conflict în Biserică, să mă ierte Dumnezeu, nu trebuia să se meargă mai departe. Vorbesc despre aceasta, ca să nu mai spunem între noi şi greco-catolici, nu?! Iată, iar un măr de discordie destul de… dacă au alergat cu barda unii după alţii… Sigur, eu nu sunt reprezentativ, dar avem totuşi Preoţia, iar oamenii ne întreabă şi se frământă, şi noi înşine. Eu, să

mă iertaţi, eu niciodată n-ar fi fost să nu accept căsătoria sau cununia între un catolic şi un ortodox, care sunt cu adevărat. Să mă iertaţi, eu m-am gândit, şi nu eu, am luat aşa, şi de la alţii, dacă au pe Maica Domnului, dacă au puterea Sfintei Cruci, dacă au Sfintele Taine, dacă au cinstirea sfinţilor, chiar dacă sunt, fără discuţie, deosebirile şi fără discuţie că Filioque este o mare, mare problemă… Dar este o problemă mai mult şi filosofică. Sfinţii Părinţi, care au făcut folosofia cea adevărată, au spus că asta e o mare problemă: problema Filioque, chiar dacăs-a zis că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl prin Fiul; sigur, n-au putut găsi formula cea adevărată, de fapt nici nu încap tainele lui Dumnezeu în formulele noastre, chiar şi în cele drepte. Vorbim de teologia nu numai de cea afirmativă, de cea catafatică, în care se relevă tainele lui Dumnezeu, rămânem aşa, rămânem într-un întuneric, încât şi sfinţii, la sfintele sinoade, au spus: Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă. De aceea, chiar dacă papalitatea este o problemă şi este o problemă mai mult omenească, pentru că au fost şi papi care s-au smerit, după cum au fost şi printre ai noştri, şi dacă este vorba şi de celelalte, părintele Arsenie spunea, mă iertaţi, nu vreau să influenţez pe nimeni, dar, într-adevăr, între religia noastră şi celelalte, fără discuţie eforturile ar trebui să se facă între noi şi catolici, şi nu prin exacerbarea şi relevarea diferenţelor în primul rând, ci în privinţa apropierilor şi, să mă ierte Dumnezeu, nu numai catolicii ar putea să înveţe de la noi foarte mult, fără discuţie că la noi s-a păstrat adevărul mult mai integru…

-Părinte, mă iertaţi, simt că sala freamătă şi… am o sugestie, deşi nu m-am consultat cu ASCOR-ul, dar propun ca următoarea conferinţă s-o ţineţi Sfinţia Voastră! Dar cred că oamenii au venit acum să-l audă pe părintele… Iertaţi-mă!

- Am să termin imediat… Vă mulţumesc! Să mă ierte Dumnezeu, am încheiat, am vrut să spun numai atât, de exemplu, la noi este considerat numai drept Sfântul Iosif, care – am mai pus problema asta – a fost ocrotitorul Domnului şi care a primit prin vis încredinţarea ca să ia Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi aceasta s-a făcut pentru noi ca nimeni să nu mai nege Pururea Fecioria Maicii Domnului, ca şi Sfântul Toma, care a pus mâna pe rănile Domnului. De aceea eu cred că ar trebui să se facă eforturi şi din partea noastră, pentru că eforturile, chiar dacă se fac numai de sus, chiar şi noi, preoţii, credincioşii, să ne apropiem, nu să ne dezbinăm…

02:16:00Părintele Savatie: Am înţeles, părinte, mulţumesc! Eu… sigur că toate sunt bune atunci când se fac spre unire. Sincer, cred că toate strădaniile astea se fac cu alte scopuri. De ce? Pentru că după roade le cunoaştem. Dacănoi chiar credem că noul calendar a fost adus pentru o corectitudine ştiinţifică, eu mă îndoiesc. Că n-au văzut ei c-aduc dezbinare? Ba eu cred că chiar ăsta a fost scopul, ca să-i dezbine pe credincioşi, şi-au reuşit, frate, pentru că, bine spuneţi, cu cine nu ne întâlnim noi, azi, în întâlnirile noastre ecumenice? Numai cu cine nu ne întâlnim!? Pentru că nu trebuie să vedem diferenţele. Dar românii ortodocşi de stil nou şi de stil vechi – numai cu barda în cap sunt ăştia! Aţi auzit voi vreodată de o întâlnire la nivel de sinod sau de vreo dezbatere pe seama stilului nou sau vechi? Hai să ne întâlnim, fraţilor, la Sibiu, ăştia pe stilul vechi din România! Fraţilor români, suntem împreună, trăim, hai să ne vedem ce facem! Măi, nici la seminar nu-i primesc pe ăştia pe stil vechi, deşi este un drept al fiecărui cetăţean român să studieze într-o instituţie de stat. Păi, ce-i asta? Ăsta e ecumenismul nostru? Asta e dorinţa noastră de a ne uni, de a fi una în Hristos, aşa cum trâmbiţăm? Ne întâlnim cu oameni de la capătul lumii – tot respectul şi toată dragostea pentru ei -, dar pe ăştia, ai noştri, de aceeaşi limbă, de aceeaşi mărturisire, pentru 13 zile, îi negăm şi îi refuzăm; să-mi arătaţi mie câţi români pe stil vechi cunoaşteţi în instituţiile de învăţământ teologic! Nu vreau să fac polemici pe seama asta, dar cred că aceste întruniri ecumenice, declarate a fi în numele unirii creştinilor, nu sunt sincere şi au, de fapt, un alt scop. Care scop? Păi nu-l vedeţi? Fierb ortodocşii între ei, fierb catolicii între ei! Bine c-a venit Papa Benedict

şi-a zis: „N-avem nici o Biserică-soră, avem numai una”! Nebunia de pe lume ce s-a stârnit! De ce? Sunt, slavă Domnului, pentru mântuirea tuturor şi unirea tuturor. Ar fi o nebunie să dorim pierderea cuiva. Şi, drept să vă spun, nu cred despre nimeni că nu se mântuieşte, despre mine – da, nu în sensul că, vai… dar am o nădejde, o licărire, dar dacă ar fi, în starea asta, în care sunt acum, nu văd vreun motiv pentru care ar trebui Dumnezeu să nu mântuiască, motiv din partea mea venit, nu din partea Lui, pentru că El poate face şi asta, în mila Lui, dar cred că aceste întâlniri de vârf – aşa-zis vârf – pentru că, fraţilor, când citeşti documente ale întrunirilor astea, ai impresia că s-a întâlnit Ortodoxia cu catolicismul şi protestantismul, şi acolo au fost doi băieţi secretari de nu ştiu unde, bursieri nu ştiu unde, despre care nimeni nu ştie şi care au devenit cunoscuţi doar prin participarea la astfel de întruniri, care uneori pot fi din 20 de oameni. Uitaţi câţi suntem aici! Asta nu-i întrunire ecumenică? Şi eu vin dintr-o Biserică pe stil vechi, cu care Biserica Ortodoxă are comuniune, desigur! Vin dintr-o altă ţară… Avem o conferinţă interecumenică şi internaţională, fraţilor!

02:20:59 De asta, cu toată dragostea, înţeleg dragostea părintelui şi nevoia şi, sincer, şi eu o am! Sigur c-ar trebui s-o facem, dar s-o facem în Duhul lui Dumnezeu, în dragostea asta pe care o avem, pentru că eu, dacă am prieteni şi cunoscuţi, şi catolici, şi protestanţi, şi chiar pastori, pentru care am toată dragostea şi cu care am discuţii frumoase şi adânci pe care, de multe ori, cu un ortodox nu le am, dar am văzut că ei nu suportă conferinţele astea ecumenice, după cum nu le suport nici eu, pentru că sunt false, pentru că sunt forţate, pentru că discută chestiuni care le depăşesc atribuţiunile… „Ne unim sau nu?“ Măi, tu, în trei oameni, ai hotărât un lucru aşa de important? Dar obştea ta ce spune? A, nişte nebuni acolo, pe deal, nişte călugări, nişte nebuni… Care… n-are… ce… ăştia n-au făcut nimic, nici şcoală, nu vedeţi la ei cum sunt îmbrăcaţi, ce, ăştia ştiu, suntem Europa! De dincolo catolicii se tulbură, pentru că asta este realitatea, am discutat cu catolici. De ce? Pentru că nu îi reprezintă. Obştea, atât cea catolică, după cum şi-a noastră, nu se simte reprezentată de către cei care merg şi vorbesc în numele catolicismului sau în numele Ortodoxiei. Aşa că, sigur, trebuie făcut ceva în sensul ăsta, dar fără să le turnăm apă la moara lor, pentru că toate zvonurile astea pe care le trezesc ei în noi nu fac decât să trezească dezbinare. Cunosc fraţi de-ai noştri, creştini, care, dacă v-ar fi auzit, părinte, ar fi spus: Ăsta – gata, l-au cumpărat ecumeniştii! Dar eu înţeleg exact ce vreţi să spuneţi, fiindcă inima mea la fel simte, părinte, şi ei mi se pare că se folosesc de curăţenia multor credincioşi, de sinceritatea lor, de dorinţa de dragoste şi de unitate, pentru a-şi răspândi cât mai mult cangrena asta. Spun pentru că, într-adevăr, nu dă roade. Dacă n-ar fi fost întâlnirile astea, în felul ăsta făcute, n-ar fi existat nici problemele de aşa-zisă opoziţie în Biserica noastră. N-ar fi apărut critici nedorite faţă de unii ierarhi, dezvăluiri nepotrivite, adică o întâlnire care se face între câţiva secretari, poate să fie chiar şi 2-3 episcopi, pe-acolo, are urmări foarte grave. Încep oamenii care cunosc episcopii respectivi, sau pe alţii, să spună cum i-au văzut acolo şi cine ştie ce-au mai auzit despre ei… Şi cine află asta? Catolicii? Noi aflăm asta! Cine află asta? Cineva din afara Bisericii? Află şi ei, aflăm şi noi! Nu numai că nu ne unim cu ei, dar ne dezbinăm şi între noi! Aşa că, dacă eu sunt ecumenist, sunt în sensul duhului de unitate pe care trebuie să-l aibă orice creştin, dar dacă sunt anti-ecumenist, apoi sunt pentru că nu suport minciunăriile şi slugărniciile astea de la vârf, când văd că un ortodox ascultă cum cineva spune că Maica Domnului nu-i Pururea Fecioară! Da’ ce-i aşa de important? Da’ ce, sfinţii, chiar trebuie să ne rugăm la ei? Ei, asta nu-i cel mai grav… Cum, măi, de ce te mai duci tu acolo, în adunarea aia, măi, frate, măi? Du-te acasă şi te culcă, măi!

aici?

R: 02:25:42 Rugaţi-vă, deşi există o tensiune politică foarte bine întreţinută între noi, ortodocşii. Păi, da’ nu vedeţi, între Rusia şi România, la nivelul Bisericii, cunosc episcopi în România care nu suportă să pomeneşti sfinţi ruşi la biserică, nu suportă să vadă cruce rusească, nu rusească, e o cruce bizantină, dar dacă o recunosc… Cum s-o scoţi? Da’ la ce-am ajuns… Aşa că, să ne rugăm! Să ne cunoaştem, vă spun, Ortodoxia e minunată, în oamenii care o reprezintă, cât sunt ei de feluriţi şi frumoşi, până la urmă. N-am cunoscut mulţi, dar, totuşi, vin dintr-o altă parte, în Rusia, în România, am cunoscut călugări sârbi, bulgari, georgieni… Aşa că… să ne rugăm unii pentru alţii şi să nu facem nici un fel de deosebire. Avem plinătatea Bisericii. Atunci când ne rugăm pentru o biserică, să ne rugăm pentru întreaga Biserică, înălţându-ne deasupra tuturor graniţelor astea, pământeşti. Înnoiţi-mi tinereţile mele ca ale vulturului, spune proorocul David. Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul, înălţaţi-vă deasupra graniţelor astea, sfărâmaţi prejudecăţile astea, pentru că sunt minciuni. Asta nu înseamnă că nu se face politică din partea Rusiei sau din partea României; e-adevărat, se face politică prin biserică, şi se face tare, măi, fraţilor, că de-acuma vede şi chiorul! Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm pradă politicii ăsteia şi să spunem: Gata, ruşii, pentru c-au făcut aia… Ăia s-au bătut acolo, la noi, la graniţa cu bulgarii, ei, bulgarii ăştia, întotdeauna au vrut să… depăşiţi! Ăsta-i tot rezultat la meschinăriei omeneşti, rugaţi-vă pentru toţi, descătuşaţi-vă şi depăşiti complexul ăsta naţional, pentru că e un complex. Pe cât de frumoasă este dragostea de neamul tău, de poporul tău din care eşti, pe-atât de mic e complexul ăsta al: vai, eu – românii, eu – ruşii, eu… Depăşiţi-l şi-o să vedeţi! Aşa să ne rugăm şi să nu confundăm politica care se face printr-o biserică, într-un stat, cu Biserica respectivă.

Î: 02:28:49 Nu credeţi că ar trebui militat pentru un al VIII-lea sinod ecumenic ortodox?

R: 02:28:53 Eu cred că ei au de-acum vreo 60-70 de sinoade, numai că nu ne spun nouă! Da’ cum, numai că acum le numesc conferinţă, dar cred ca tot asta au în vedere, cuvântul sinod nu se mai aude, de asta… Fac băieţii sinoade, nu se lasă. Ar fi, bre, dar cine să-i mai adune? Sinoadele se făceau pentru că era imperiu. Era mai uşor: poruncea o dată împăratul şi i-a strâns. Cine, acum, dacă toţi se sfădesc, n-au ochi să se vadă epicopii între ei? Nu zic toţi, dar aşa, în mare. Ştiu că la Naşterea Domnului, în 2000, la Ierusalim, corul Patriarhiei Ruse a fost întors la avion, să nu cânte acolo. De ce? Pentru că erau ruşi. Putea să fie oricare altul în locul lor întors. Cred că dacă Ierusalimul era la Moscova, l-ar fi întors alţii! Astea sunt sinoadele noastre, fraţilor. Aşa că, nu ştiu când o să mai fie. Am auzit asta din gura Patriarhului Daniel, şi sună frumos, că ar trebui ortodocşii să se întrunească odată, episcopii. Foarte bine pune problema asta! Pentru asta – tot respectul! Dă, Doamne! Nici nu ştii cum se face la Bucureşti un sinod ecumenic. Doamne fereşte!

Î: 02:30:40 Părinte, cum să mă pregătesc de Spovedanie, cum să fiu cu inima deschisă? Mă rog la Dumnezeu să-mi arate păcatele, dar tot am inima împietrită şi plină de nepăsare.

R: 02:30:53 De Spovedanie nu trebuie să te pregăteşti. Du-te aşa cum eşti, spun tot, nu te gândi cum o s-o spui. În pregătirile astea de Spovedanie, noi, de fapt, facem un poem, o epopee aşa, frumoasă, unii o poezie mai mică, unii mai mare, dar aşa cu atâta artă le ticluim! Asta o spun întâi… după aia asta… care-i mai… tac, tac, tac… şi, când începe, măi, sună aşa frumos, că poţi, uneori, mă gândeam – la noi se scriu pe foaie -, zic, măi, dacă le păstrez, fac poeme, mai schimb două-trei cuvinte, nu pun numele şi faci un volum de poezie de plângi! Nu ne pregătim în felul ăsta de Spovedanie, dar acum mulţi înţeleg aşa. Du-te aşa cum eşti tu! Şi asta-i cel mai bun lucru. Să te gândeşti la un singur lucru: că ai greşit şi că poţi fi iertat de către Dumnezeu şi că asta te împacă cu El. Spovedania ne împacă cu Dumnezeu. Să ne ducem şi să spunem aşa, cu toată deschiderea, asta e toată pregătirea.

Î: 02:32:10 Părinte, am ajuns în situaţia să ne întrebăm noi, copiii, tinerii, cum să ne aducem părinţii la

credinţă şi în biserică. Personal nu ştiu cum să mai procedez şi cred că sunt mulţi tineri în situaţia mea. Părinţii ne privesc cu scepticism dacă încercăm să sporim în credinţă şi să ne lipim mai mult de Hristos, mergând cât mai des la biserică. Ne privesc de parcă am fi nimerit în vreo sectă. Sfinţia Voastră trebuie să ne înţeleagă, având experienţă cu tata. Poate ne ajutaţi cu un sfat. Cum să mai procedăm? Oare unde sunt vremurile când părinţii vegheau la mântuirea copiilor şi-i duceau în Biserica lui Hristos, înfăţişându-i Domnului?

R: 02:32:53 Ei, fraţilor, totul este rod al unei experienţe. Timpul o să arate. Eu pot să împărtăşesc o experienţă, dar eu încă nu am certitudinea autenticităţii ei. Când faci aşa sau când faci aşa… Sigur că nu sunt în măsură să o spun. Faceţi cum puteţi, evitând exagerările. Acolo unde se produce o tensiune, aţi intrat pe un teren riscant. Evitaţi tensiunile, pentru că doar sfinţii pot face faţă unei tensiuni psihologice. Majoritatea oamenilor nu le pot depăşi şi, de cele mai multe ori, se despart pe viaţă din cauza unei tensiuni apărute între părinţi şi copii, fraţi. Sunt fraţi care nu s-au văzut de 20 de ani pentru că întâi au avut o tensiune, deşi nu au avut un conflict clar, pornind de la un fleac, de la o prostie. Nu s-au înţeles odată în privinţa unui lucru, a apărut tensiunea asta, s-au despărţit şi fiecare în mintea lui atât de mult s-a întărit şi s-a împietrit, încât nu mai au ochi să se vadă. Aşa că, evitaţi tensiunile, indiferent din ce motiv sunt. Nu avem măsura, mai ales la tinereţe, în adolescenţă, să depăşim o tensiune. Aşa că, mai bine nu le provocaţi prin nimic! Lăsaţi-vă părinţii, nu învaţă oul pe găină! Unde aţi văzut voi? Ce, părinţii ăia cât de creştini trebuie să fie ca să poată primi de la voi ceva? Lăsaţi-i! Nu vă faceţi nici voi mulţi învăţători ai părinţilor voştri, pentru că nu duce la bine, chiar dacă ceea ce aţi înţeles şi v-a descoperit Dumnezeu este minunat şi este calea vieţii, rugaţi-vă şi aveţi smerenia! Iar timpul le pune pe toate la locul lor. Trebuie să ştiţi că şi ritmul părinţilor este altul decât la adolescenţă. Timpul, vârsta are un alt ritm, mai mult lăuntric. Şi n-aşteptaţi ca într-o săptămână să înceapă şi ei să postească şi să meargă la biserică. Suficient este dacă nu vă împiedică pe voi să faceţi asta.

Î: 02:35:39 Cei pe care îi întâlnim pot fi priviţi ca fiind oglinzile noastre? Astfel că cel care este agresiv cu mine îmi arată un punct agresiv din mine sau alte lucruri, pozitive? Astfel, poate fi privit acest lucru un semn al dragostei lui pentru mine să-mi arate ce este de vindecat din mine? Astfel, putem deveni mulţumitori în sine faţă de ei, nu neapărat ca atitudine exterioară, dispărând judecăţile?

R: 02:35:06 Nu chiar aşa! E prea simplist, parcă-i karma. Nu pentru că tu eşti mânios; el e mânios, dar tu poţi avea altceva, tu poţi fi beţiv sau mai ştiu eu ce.E oglindă în sensul în care vedem cum se urâţeşte un om atunci când e rău. Şi ne dăm seama că şi noi devenim urâţi, deşi avem o părere bună despre noi, atunci când săvârşim un rău, fie că ne mâniem, fie că nu avem răbdare, fie că suntem nemulţumiţi, ne urâţim, pe noi nu ne vedem, dar în celălalt vedem, omul ăsta care de altfel m-a minunat, uite-acum, nu… aşa sunt eu. În sensul asta. Este prea fină problema pe care o pui şi o regăsim la sfinţi care au ajuns la atâta desăvârşire, încât ajungeau să-şi reproşeze lucruri foarte delicate. Aşa că, da, celălalt este şi-i putem mulţumi, eu ştiu cât putem să-i mulţumim?! Să fie bine măcar să nu ne sfădim cu el şi să nu-l batem. Destul că… Nu chiar să-i mulţumim că a strigat la noi! Da’ unde-s ăştia? Mi-a zis un părinte care a stat în puşcărie mulţi ani, 21 de ani, şi-a stat cu părintele Arsenie, Arsenie Papacioc. Şi zice: „Măi, nu înţelegeam eu ce spunea…“. Atunci părintele Arsenie zicea: „Lasă, noi nu mai vorbim de dragoste, destul să ne răbdăm unul pe altul!“. „Noi nu înţelegeam atunci ce spune, dar acum am început să înţeleg, avea dreptate, la 80 şi ceva de ani, avea dreptate, măi!“ Aşa că-i destul să-l răbdăm pe celălalt, nu mai căuta în tine mulţumire şi asta… pentru că te muţi din starea ta, din lucrarea

ta şi te duci într-un teren care n-are nici o treabă cu lucrarea sufletului tău. Nu-ţi provoca ţie mulţumire! Lasă-l, rabdă-l şi-o să ai şi smerenie şi în timp Dumnezeu îţi va da şi celelalte. Dar dacă tu, dintr-odată, te sui pe culmea teologiei şi-a slavosloviei, acolo, cu îngerii, nu vedeţi că mulţumirea şi lauda este la capătul Psaltirilor, nu la început? Păi nu? Lăudaţi pe Domnul, toţi îngerii, toate stelele, lumina, gheaţa, viforul, nu vedeţi, la…psalmii de sfârşit, la început – fericit bărbatul care face aşa şi aşa… destul este să rabzi, da? Şi, cu timpul, mult vei mulţumi pentru c-ai răbdat la început şi n-ai început să mulţumeşti.

Î: 02:39:06 Eu sunt ortodox, ea este baptistă, suntem împreună de patru ani. De căsătorit nu ne putem căsători, ţinem foarte mult unul la celălalt, nimeni nu cedează. Ce putem face?

R: 02:39:18 Măi, măi… Nu, că e o treabă foarte importantă şi gravă, pe care n-am înţeles-o până-ntr-o zi, pentru că eu respect ceea ce are Biserica noastră, ştiţi, dar, la un moment, într-o bună zi, cineva mi-a zis un lucru de felul ăsta, dar mai înaintat…Cine? Soţia unui pastor protestant şi profesor universitar, ca să înţelegeţi, în drept, la facultatea protestantă. Fiica lor s-a îndrăgostit de un ortodox, s-au iubit, s-au căsătorit. Acum… nu s-au putut cununa, pentru că ortodocşii nu cunună un ortodox cu un protestant. Până aici pentru mine era clar totul. Până aici e clar. Mai departe. Pentru că noi gândim aşa: noi am făcut aşa pentru că la noi aşa e în Biserică şi aşa e bine, aşa binecuvintează Biserica. Mai departe: întotdeauna m-am gândit că protestanţii, fiind ei împotriva Bisericii şi a Clerului, clar că nici discuţiede cununie. Ei, îmi zice femeia asta: „Noi i-am spus – şi eu, şi soţul meu -, măi, eu înţeleg că nu vă cununaţi la noi, dar binecuvântarea lui Dumnezeu măcar s-o aveţi, nu trebuie la noi, mergeţi măcar la o mănăstire, dar nu trăiţi aşa!“. Măi, băiete, şi când am auzit un pastor protestant că îşi trimite fiica la o mănăstire, adică îşi lasă fiica să se căsătorească cu un ortodox şi-i spune: „Mergeţi la o mănăstire şi vă cununaţi!“… şi când mă trezesc că eu sunt ăla care, primindu-i… Sigur că dacă nu mi-ar spune toate detaliile, că părinţii… eu sunt ăla care îi trimit afară, îi trimit şi-ntr-o parte şi-n alta… şi-am zis: Măi, băiete, sunt cazuri şi cazuri! Înţeleg că este o bună rânduială şi-o păstrare a obştii şi a credinţei, dar, în cazul ăsta, concret, vă daţi seama? Ce facem? Îi scoatem cu totul în afară, şi dintr-o parte, şi din alta. Îi scoatem! Biserica nu-i binecuvintează, dar ei continuă oricum să trăiască, măi, pentru că se iubesc, înţelegeţi? Îi tai, pentru ce? Pentru o treabă a firii? Pentru ce? Oamenii ăia ce-au făcut ei rău până la urmă? Dar ce-au făcut ei împotriva…? S-au îndrăgostit, nu mai faci nimic cu asta, o să te lase, şi biserică şi tot. Şi-am zis că, mai ales în zonele astea, unde-s… Habar n-am avut, nu mi-am pus niciodată problema asta, dar pornind de la cazul ăsta am început să judec dacă nu cumva ar trebui să ne întoarcem la Apostolul Pavel, care spune: Ce ştii tu, femeie, dacă vei mântui pe soţul necredincios? La fel şi soţul pe femeie. Şi necredincios nu în sensul ăsta… pentru că nu consider un protestant necredincios, să nu se înţeleagă asta, am rigorile mele dogmatice, dar pe cel care-L mărturiseşte pe Hristos Domn nu-l pot considera necredincios, în sensul ăsta, pentru că aşa mărturiseşte şi Scriptura, deşi fac clare delimitările, pentru mine, eclesiale ale obştii din care fac parte şi consider că protestanţii au unele neîmpliniri, unele nelămuriri legate de eclesiologie, de Biserică, cu tot ce este ea, cu Preoţie, cu Maica Domnului, cu sfinţii, nelămuriri pe care unii dintre ei le află la nivel înalt, universitar, dar şi le rezolvă, încet-încet, şi le rezolvă, pentru că protestanţii, la nivel universitar, discută chestiuni pe care protestantul lor din sat le refuză şi nu le recunoaşte: despre sfinţi, despre icoane şi aşa mai departe. Aşa că am vrut să fac precizarea asta, pentru că cred că păstrarea Bisericii, a tradiţiei, a rânduielilor este foarte importantă şi nu o putem altera şi neglija prea uşor. Dar că există anumite cazuri în care cred eu că ar putea să se facă măcar o rugăciune, dacă nu toată rânduiala pentru oamenii ăştia, ca Dumnezeu să le dea putere să depăşească momentul ăsta, să nu-i băgăm în deznădejde cu totul, înţelegeţi? Pentru că sunt oameni care se îndrăgostesc fiind de credinţe diferite, se despart în tinereţe din râvna lor, şi după aia o viaţă întreagă suferă unul după altul, nu reuşesc să se mai căsătorească sau, dacă se casătoresc şi divorţează şi ajung aşa, într-o… Foarte mult trebuie ca să îndrăzneşti să desparţi doi oameni care s-au îndrăgostit, foarte mult, n-aş putea face asta niciodată, pentru că mă tem! Mă tem, pentru că am văzut mulţi oameni cu viaţa ruinată din cauza asta! Mă tem, fraţilor, că eşti preot, că eşti episcop. Fă ceva ca să aduci pe Dumnezeu între aceşti doi oameni, dar nu rezolva aşa, cu sabia, nodul lui Gordius, nu tăia aşa! Asta nu este o rezolvare. Aşa că de asta zic, dacă voi sunteţi doi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, au trecut nişte ani, fraţilor, nu ştiu ce vârstă aveţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu, vedeţi că Dumnezeu poate să facă bine, nu deznădăjduiţi şi căutaţi o cale de a vă împăca cu Biserica prin tot ce este ea şi cred că Dumnezeu o să vă ajute, pentru că, dacă vă puneţi problema asta, ea există. Trebuie să scăpaţi de ea, ca dragostea voastră să fie desăvârşită. O să vă ajute Dumnezeu!

Î: 02:46:45 Unde vă pot scrie tinerii? Sunteţi foarte greu de găsit.

R: 02:46:56 Pe internet… Da’, măi, fraţilor, scrie-mi, măi, dar când scrii trei pagini cu… e foarte greu, eu înţeleg şi ştiu, dar încercaţi să… ştiţi ce-am zis eu? Dacă trebuie să te pregăteşti pentru Spovedanie, dacă tot veni vorba, gândeşte-te că ar trebui să spui un singur păcat dintre toate care sunt ale tale şi gândeşte-te care-i cel mai grav, care e cel mai important, pentru că la mai multe nu ai voie. Şi aşa-ţi esenţializezi şi-ţi conştientizezi gravitatea anumitor fapte ale tale; când împrăştii aşa, fără nici un fel de socoteală, nu mai ştii ce e rău şi ce e bine, nu deosebeşti stânga de dreapta, un pic de… Unde să-mi scrieţi? Găsiţi voi unde să-mi scrieţi, las’ că ştiu eu! Mă trezesc că mă şi sună de nu ştiu unde, de la capătul lumii, fără să fi dat numărul de telefon! Iaca, n-aţi găsit voi unde să scrieţi! Trebuie să-l mai spun în adunări, firma Savatie, aşa…, adresa…

02:48:07- Dacă trebuie să încheiem, încheiem. Am convingerea că totul a meritat: şi aşteptarea, şi amânarea, şi toate celelalte. O durere, o mică durere am avut în timpul conferinţei, eu personal, că a tot trebuit să iau microfonul părintelui, că l-aş fi lăsat acolo şi să vorbească părintele!

Părintele Savatie: Durerea părintelui era o mângâiere pentru mine!

- Îi mulţumim din inimă şi, dacă ne-a poruncit să îl pomenim, o să-l pomenim! Mulţumim!

Părintele Savatie:Nu v-am făcut semn să bateţi din palme, v-am aplaudat eu vouă, că, de obicei, lumea aplaudă. Vă mulţumesc şi eu şi dacă aşa s-a întâmplat… Să ne auzim de bine!

http://www.doxologia.ro/conferinte/parintele-savatie-bastovoi-riscurile-dragostei

SINGUR ORTODOXIA
arhimandrit Arsenie Papacioc

Cuvîntul  I

Sfinţia voastră, se vorbeşte în ultimul timp, mai ales în mediul universitar teologic, despre “despărţirea unicei Biserici a lui Hristos în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, despre Biserica Răsăriteană, despre Biserica Apuseană, despre marea Biserică soră a Apusului, despre istoria a trei confesiuni: catolici, ortodocşi, protestanţi; despre faptul că prin Marea Schismă şi apoi prin ruptura din sec. XVI creştinismul şi-a pierdut unitatea; despre cămaşa sfîşiată a lui Hristos; despre cei doi plămîni ai Europei, adică Biserica Apuseană (catolică, protestanţi) şi Biserica Răsăriteană (ortodoxă); despre cele trei dimensiuni ale Creştinătăţii: Bisericile orientale, adică ortodoxe, Bisericile occidentale, adică Biserica Romano-Catolică şi Protestantismul, adică Bisericile Evanghelice, Luterane, Anglicană etc.” şi altele asemenea. Acestea sunt luate chiar din teologi ortodocşi, cum s-ar zice.

Întrebarea pe care v-o punem sfinţiei voastre este următoarea: este Biserica Mîntuitorului Hristos în momentul de faţă, sau a fost vreodată împărţită în mai multe Biserici, unele mai mari, altele mai mici, unele cu har mai puţin, altele cu har mai mult, sau divizată?

Arhim. Arsenie: Este şi inutil să mai discutăm chestia asta, că nu putea să fie împărţită Biserica, pentru că Hristos a spus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”[1], adică: nu e Cale nu e mergere, nu e Adevăr nu-i cunoştere, şi dacă nu-i Viaţă nu-i vieţuire; şi nu poate să fie alt Adevăr decît numai Hristos, nu poate să fie împărţit acest Adevăr.

Numai în funcţie de acest Adevăr este construită orice gîndire ca să fie valabilă, numai dacă este pe Adevărul-Hristos care, de fapt, s-a dogmatizat în Sinoadele Ecumenice, toată învăţătura aceasta pînă la 787, Sinodul VII Ecumenic, care a fost în apărarea icoanei, dar mai ales la Sinodul I Ecumenic, unde s-au stabilit cele 7 puncte din Crez, că Iisus Hristos este Dumnezeu Născut, nu făcut, şi la Sinodul al II – lea Ecumenic, unde s-a completat Crezul cu încă 5 articole, ca să fie 12.

Deci s-a stabilit lucrul acesta: Biserica nu poate să fie împărţită; acesta ar putea să fie răspunsul la întrebare: niciodată nu poate să fie împărţită Biserica, dar există erezii.

Dacă n-ar exista Noul Testament s-ar fi desfiinţat Vechiul Testament, dacă n-ar fi existat Noul Testament n-ar fi existat nici o serie întreagă de atacuri filosofice împotriva Adevărului-Hristos, împotriva Creştinismului, pentru că acesta era un obiectiv care strălucea, care umbrea orice, şi sigur că a fost atacat de toate filosofiile care au păreri bune, zic ei, împotriva Adevărului adevărat.

Adevărul este Hristos[2], Biserica Ortodoxă. Cuvîntul ortodox asta înseamnă.

Faptul că s-au desprins de-a lungul vremii schisme şi erezii nu înseamnă că Biserica şi-a pierdut unitatea ?

Arhim. Arsenie: Nici vorbă. Unitatea ţine de Adevăr, dar unitatea nu se referă la un număr de credincioşi, ci se referă numaidecît la Adevăr, care nu s-a stricat, rămîne imutabil şi singurul drum mîntuitor; nu spun de la mine şi: “cine va strica una din aceste mici, mic se va chema”[3] – adică nu se va mîntui; s-a dogmatizat tot ce a spus Hristos ca să se poate trăi, să se poată împlini.

Sunt afirmaţii grave faptul că se susţine că Biserica şi-a pierdut unitatea, mai cu seamă pentru că acestea sunt făcute de universitari, teologi.

Arhim. Arsenie: Biserica şi-a pierdut unitatea ţinînd cont de numărul de credincioşi, dar nu unitatea în funcţie de Adevăr; Adevărul nu poate să fie împărţit; că s-au rupt de Adevăr este altceva. Dacă se vorbeşte aşa, trebuie să se şi motiveze despre ce unitate este vorba.

Sfinţia voastră, cum credeţi că ar trebui să se desfăşoare dialogurile inter-creştine între Ortodoxie şi Catolicism, respectiv Protestantism, Necalcedonieni etc. ? Ce ar trebui să se discute, cît timp ar trebui să ţină aceste discuţii?

Arhim. Arsenie: Ca timp, nu se pune problema; se pune problema adevărului care trebuie discutat. Nu este valabilă nici o discuţie, decît: vă primim cu drag înapoi [4].

Ecumenismul[5] acesta, lupta aceasta, de venit vine din partea lor. N-au identitate! Îi roade pe suflet faptul că nu sunt cu Adevărul.

Singurul Adevăr este Hristos: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”[6]; în funcţie de Adevărul acesta e tot! – � Ortodoxia�, chiar numele ei este de la Hristos, cum ne-a învăţat El, Hristos şi au continuat Apostolii.

Am stat împreună sute[7] de ani şi, sigur, s-au despărţit. De ce? La majoritatea problemelor dogmatice, cu Sinoadele Ecumenice, am fost împreună; la Sinodul 6 Ecumenic, Papa Martin a fost mucenic al ideii normale împotriva monotelismului.

Va să zică am fost împreună; acuma s-au despărţit! Şi de la catolici[8] au venit protestanţii[9] cu Luther, şi neoprotestanţii[10] care, îţi dai seama, au interpretare continuă.

N-au, repet, identitate şi îi roade faptul că nu sunt cu Adevărul.

Nu există tîrg în materie de Adevăr! Ca să putem face o împăcare, o unitate, trebuie să negustorim: lasă tu, las şi eu. Ce să lăsăm noi? Nu se poate pune problema – “o iota, o cirtă cine lasă din tot ce spun Eu”[11], acesta îşi pierde mîntuirea; este neapărat problema asta care se pune. Nu avem ce discuta decît dacă veniţi înapoi!

Dar cum ar trebui să se desfăşoare aceste dialoguri?

Arhim. Arsenie: Dar nu sunt deloc de părere să fie un dialog. Dacă nu-i tîrg, dialogul începe; să discute nu ştiu ce�

Dacă faci caz de istorie, nu-ţi dau voie. Sau, mai bine zis, dacă faci caz de istorie, ce istorie au? De ce au plecat? Sute de ani am fost împreună; acestea nu sînt 15 zile !

Dacă vor să vină, să vină înapoi, sunt primiţi cu toată dragostea. Aşa interpretez şi vizitele care s-au făcut: de curtoazie; acesta-i semn că noi suntem de bună credinţă, că vă primim cu drag dacă veniţi. Fără condiţii!

Deci doar aceste cuvinte ar trebui să se desfăşoare în cadrul dialogurilor; doar la aceste cuvinte ar trebui să se rezume dialogul ?

Arhim. Arsenie: Să vină la Ortodoxie! Că e vorba de Adevăr! Adică, dom’le, ia-mi un ochi că văd bine numai cu unul, ştii?

Obiectul unui dialog, dacă vor să fie dialog, ar putea să fie acesta: “nu avem nimic de discutat decît: vă primim cu drag înapoi”. Asta este poziţia pentru că, altfel, ar însemna ca noi să ciuntim din Ortodoxie. Ce să ciuntim?!

Dacă v-ar spune cineva că sunteţi habotnic, ce i-aţi răpunde?

Arhim. Arsenie: Nu, dragă, sunt ortodox!

V-am întrebat pentru că au fost acuzaţi unii ortodocşi că sunt habotnici.

Arhim. Arsenie: Ascultă-mă ce spun! N-au cum, trebuie să zică ceva. Dar cu ce interes?

Nu ne-am dus noi la ei :”Hai să veniţi!”; îi chemăm, desigur. Dar văd că pe ei îi roade ceva.

Din punct de vedere spiritual, exclusiv spiritual, au chinul acesta că nu sunt cu Adevărul; şi Adevărul e limpede, dacă vrei să judeci normal, este aici. Noi avem probleme că suntem neatenţi, că suntem slabi, dar în ceea ce priveşte Adevărul, că despre asta este vorba, nu avem nici o grijă. Dar ei sunt îngrijoraţi. Orice ins dacă te vede pe tine pe o poziţie de valoare caută să te niveleze ca să aibă el linişte pe poziţia lui.

Credeţi că s-au făcut progrese în cadrul mişcării ecumenice, a dialogului cu catolicii şi protestanţii? Adică vedeţi un duh bun?

Arhim. Arsenie: Nu; prin întrebările pe care le puneţi, repetăm mereu întrebarea întîi. Nu, nici un progres nu se poate face, indiferent ce i se propune şi cine întreţine un dialog; dar înseamnă că cineva e vîndut, ori laş, ori neortodox, ori nu cunoaşte frumuseţea şi văpaia Ortodoxiei.

Dialogurile acestea durează de foarte mult timp.

Arhim. Arsenie: Desigur, numai aşa să nu spună că nu am stat de vorbă, cum au făcut acum: le-am întors vizita; foarte bine. Asta s-a făcut să arate că suntem civilizaţi, dar suntem pe poziţia noastră. Dar nu asta e discuţia. Discuţia este o împăcare: trebuie să ne aşezăm pe o poziţie de Adevăr comun; dar deja e Hristos!

Pentru că vor ei, pentru sutele astea de ani de rătăcire ale lor, trebuie să facem noi concesii ? Nu ! Adevărul este imutabil şi veşnic, este Hristos.

Sfinţia voastră, mişcarea ecumenică porneşte de la ideea refacerii unităţii Bisericii Mîntuitorului Hristos. Credeţi că este o ispita de-a dreapta? Pentru că ei cred că suntem divizaţi.

Arhim. Arsenie: Este o ispită de-a dreapta pentru că pun în discuţie Adevărul.

Acestea sunt porniri omeneşti, sunt momente, sectoare de timp în care se ivesc o serie întreagă de lucruri; ei caută să motiveze ce spun şi, din punct de vedere psihologic, nu le convine poziţia Bisericii pentru că vor să ne niveleze; aceasta este întotdeauna tendinţa celui mai slab ca să te aducă şi pe tine la nivelul lui, ca să poată fi liniştit în căderea lui.

Ecumenismul este o problemă care nu va reuşi niciodată; decît o vorbă stearpă, o vorba continuă, cu acelaşi titlu pentru că nu se lasă ei. Noi tăcem; noi nu am stricat nimic. Ca să ne împăcăm trebuie să vină la Ortodoxie, absolut, de unde au plecat.

Noi nu avem ce ceda. Ce să cedăm? “O cirtă de va strica cineva din ce învăţ Eu, mic se va chema”[12].

Ce s-a stabilit la Sinoadele Ecumenice sunt nişte lucruri cu totul valabile; acelea durau sute de zile, cu mari Sfinţi Părinţi şi: “Părutu-s-a nouă şi Duhului Sfînt”[13], aşa începea hotărîrea care consemna stabilirea Adevărului Sinodului.

Foarte mulţi teologi studiază la facultăţi protestante şi catolice; şi tocmai aceştia sunt promotorii mişcării ecumenice.

Arhim. Arsenie: Acestea nu sunt argumente, nu putem să discutăm asta, de ce exista iad şi de ce exista rai; treaba lor!

I-am spus unui băiat care făcuse Teologia sau o termina, pasionat de lucruri mai “exotice” – acesta mi-a zis: “mă duc la Roma cu gîndul să combat catolicismul” – şi i-am spus: ascultă, numai clădirile cînd le-oi vedea te catolicizezi, cum ai intrat în Roma. Ei s-au organizat acolo, se motivează, dar se motivează fals.

Dar nu ştiu de ce se pune problema împăcării! De ce? Ce te roade? Noi nu am pus problema pentru că suntem liniştiţi, suntem fericiţi.

M-a îngrozit foarte mult cînd am auzit că nu au Proscomidie, şi cînd văd ce mult se poate face la Proscomidie unde pomenim morţii şi viii! O Liturghie fără Proscomidie e un lucru raţionalizat, e un simbol, nu mai e un Adevăr.

Mai mulţi teologi, printre care şi Mihai Urzică, părintele Iustin Popovici, sîrbul, în unele cărţi ale lor au afirmat că mişcarea ecumenică ar fi o creaţie a masoneriei. Ce spuneţi?

Arhim. Arsenie: Nu este o creaţie a masoneriei, este o creaţie a dracului.

Mai rău!

Arhim. Arsenie: Mai rău! Chiar Iustin Popovici a zis[14] că ar fi cea mai mare greşeală a secolului.

Panerezia secolului, “panerezia timpului nostru”, s-a exprimat părintele Iustin Popovici.

Arhim. Arsenie: Da. E cea mai mare greşeală. Şi a mai zis încă una, fiind vorba de el: “S-au făcut trei mari greşeli de la Creaţie: căderea lui Adam, trădarea lui Iuda şi infailibilitatea papală”. Va să zică nu putem să dăm citate decît pentru Ortodoxie. Au fost nişte ortodocşi, nişte trăitori – şi Mihai Urzică pe care îl cunosc; am stat împreună şi îl pomenesc zi de zi pe el şi pe Maria, soţia lui; îi am pe pomelnic.

L-aţi cunoscut ?

Arhim. Arsenie: Cum să nu. Am stat la el după ce m-a eliberat din închisoare; n-aveam unde să stau, şi m-a primit el.

Vă cunoştea dinainte?

Arhim. Arsenie: Nu. Am auzit că e om milostiv şi i-am bătut la uşă: “Domnule, sunt eliberat din închisoare; n-am unde să stau”. Sigur, omul avea inimă bună, dar pe undeva a devenit suspicios – s-a convins că nu este cazul; mi-a trimis şi un rînd de veşminte.

Sfinţia voastră, aţi spus, de altfel spune şi părintele Iustin Popovici, că mişcarea ecumenică este o creaţie a dracului. Vă rugăm să explicaţi acest lucru.

Arhim. Arsenie: Este o risipire de cuvinte pur şi simplu susţinîndu-se prosteşte; pentru că: împrăştie ca să poţi să stăpîneşti, “dezbină şi stăpîneşte”.

Adevărul de credinţă s-a stabilit pe ce a făcut Mîntuitorul, acesta-i adevăr de credinţă; dacă nu-i după Adevăr, sigur că-i după Diavol [15].

Cînd spuneţi că este a dracului arde, ustură.

Arhim. Arsenie: Nu ştiu pe cine arde, dar nu ne interesează; dacă arde îi arde şi altele, nu numai asta.

Credeţi că este un drac mai al dracului?

Arhim. Arsenie: Toţi dracii sunt ai dracului.

Adică unul mai deştept pentru că este destul de răspîndit şi printre unii ortodocşi.

Arhim. Arsenie: Nu este; afară de cei ce nu cunosc Ortodoxia.

Mîntuitorul a spus cînd S-a înălţat la cer: “rămîneţi în Ierusalim, pînă ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus”[16]; aici este ştiinţa, aici este experienţa: după Cel de sus. Au fost nişte pescari, de aceea i-a ales  Dumnezeu  pe aceştia – cu cele smerite să-i smerească pe toţi.

Îmi pare foarte rău că lumea nu este trezită sau nu este orientată cu privire la bătaia asta continuă de la Apus pentru împăcare. Ce împăcare? Îţi dau bună ziua, dacă ai magazin, cumpăr pîine de la tine, e altceva; dar eu sunt tot ortodox. Aici trăim cu turcii – am botezat vreo 7 pînă acum – vin pe la mine şi îmi cer rugăciuni; mi-au zis: “părinte, avem acelaşi Dumnezeu”. Avem, sigur că avem acelaşi Dumnezeu, dar nu credeţi în Hristos, şi numai prin El ne putem mîntui. Cum crezi în Dumnezeu, aceasta este important.

Sfinţia voastră, mai multe Biserici Ortodoxe, printre care şi cea a Serbiei, s-au retras de la dialogurile ecumenice şi din consiliile ecumenice.

Arhim. Arsenie: Sunt foarte de părere. De ce nu ne lasă în pace? Pentru că nu suportă nimeni pe altul lîngă el superior; vrea să-l niveleze, ca să fie liniştit în slăbiciunile lui.

Sunt bucuros că s-au retras, pentru că sunt foarte convins că nu se poate face ceva ţinînd cont din alt punct de vedere decît cel Ortodox; n-avem cum face. “Cine va strica una din aceste mici, mic se va chema”[17], ai văzut cu ce prudenţă a vorbit Mîntuitorul cu mii de ani înainte ?

Apostolul Pavel pune anatema pe cei care strică Adevărul Evanghelic.

Arhim. Arsenie: Păi, nici vorbă; ” Înger de sus de va face altfel decît vă învăţ eu, anatema să fie”[18]. Nu se pune problema.

În Sinodul Bisericii Sîrbe sunt episcopi care au fost fii duhovniceşti ai Părintelui Iustin Popovici.

Arhim. Arsenie: A fost un om de mare valoare bisericească acest Iustin Popovici; am toată admiraţia.

Dumnezeu l-a scos pe Iustin Popovici care a fost o figură şi continuă să fie. Şi să ştiţi că unul din meritele lui este că a fost erou şi a spus Adevărul fără teamă; nu a fost un molîu să pună problema numai ştiinţific.

A fost un trăitor şi a susţinut Adevărul cu curaj. A vorbit adevărat, chiar dacă se zice că a exagerat cînd a afirmat că s-au făcut trei mari greşeli în lume: căderea lui Adam, trădarea lui Iuda şi infailitatea papală. Păi, ce zici de el?! A zis-o cu curaj, şi aşa este; a vrut să arate cît este de grav; este Hristos în Papa? Adică nu-i slujitor al lui Hristos?

Pentru că multe face ca să renunţe, dar nu renunţă la asta.

Nu renunţă; îi place.

Arhim. Arsenie: Cred şi eu; pe urmă au emanat pe Filioque. Spune Mîntuitorul: “De la Tatăl purcede”[19], şi s-a fixat Crezul la Sinoadele Ecumenice cu nişte titani, niste sfinţi titani; 318 Sfinţi Părinţi, şi toţi sunt sfinţi; şi Atanasie cel Mare, care a fost o sabie bine ascuţită.

La Sinoade[20] s-au stabilit nişte adevăruri de credinţă. Hotărîrea Sinodului începea astfel: “Părutu-ni-s-a nouă şi Duhului Sfînt”[21]; şi nu durau 2-3 zile, ci sute de zile, unde a contribuit şi Duhul Sfînt. Putem să zicem ceva în ce priveşte punctele Crezului care s-au stabilit 7 la Sinodul I Ecumenic şi încă 5 puncte din Crez la al doilea, privind Duhul Sfînt; putem contesta ceva, vreun punct dintr-acestea că nu-i adevărat?

N-a spus Mîntuitorul, limpede cu privire la Duhul Sfînt: “Cine se va boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfînt”[22] ? Zice în Evanghelie: “cine nu se va boteza, nu se va mîntui”[23], deci în Duhul Sfînt.

Şi a venit erezia să spună că Duhul Sfînt este o apariţie inventată de lume. Cum Dumnezeu în trei, trei Dumnezei. Nu vrea să vadă că sunt 3 feţe şi o singură putere.

Asta-i, asta nu vor să vadă: “nenaştere, naştere şi purcedere”.

Ce i-aţi spune Papei dacă l-aţi vedea?

Arhim. Arsenie: Mai întîi de toate aş fi cu inima ortodoxă, cu prezenţă ortodoxă şi am mai spus: “am fi foarte bucuroşi dacă aţi veni la Ortodoxie, înapoi”; fără condiţii. Am spus: nu există tîrg în materie de Adevăr.

Asta este o întrebare de fantezie, nu mă primeşte el pe mine.

A venit în ţara noastră să facă demonstraţie făcînd o Liturghie catolică, a venit să facă lucrul ăsta, ceea ce înseamnă ori să cucerească, ori prozelitism, dar cu o condiţie: să faci ca ei; pe greco-catolici i-a amăgit cu lucrul acesta: rămîneţi şi duceţi o viaţă ortodoxă, dar tineţi administrativ de noi, şi acum sunt mai catolici decît Papa.

I-a păcălit.

Arhim. Arsenie: I-a păcalit. Şi acuma tot aşa, tot metoda aia, într-un fel sau altul, dar care-i scopul?

Noi stăm de vorbă cu cei desprinşi de adevărul de credinţă într-un singur caz: dacă vrei să vii la Ortodoxie înapoi, fără condiţii.

Singurul dialog ?!

Arhim. Arsenie: Păi, nu se poate altfel. Adică, să mă împac cum vrei tu, trebuie să cedez şi eu, trebuie să-ţi accept ţie nişte lucruri.

Ce să acceptăm, ce să cedăm noi? Ce să cedăm? Că, dacă “o cirtă dacă schimbaţi din ce-am spus Eu, mic se va chema”[24]. Noi n-am făcut decît ce au hotărît Sinoadele, ce a hotărît Hristos, pentru că la Sinoade n-au hotărît oamenii, ci Duhul Sfînt în Sinod; aşa se făceau şi consemnările.

A venit Dumnezeu, nu a venit un Arhanghel ca să mai discutăm niţel – poate a greşit arhanghelul ăla.

A venit chiar El, ca să nu se mai pună în dubiu, pentru că Dumnezeirea a ştiut că vor fi dezbateri şi vor fi schimbări, dar a precizat:  “cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece“[25]; şi cuvintele acestea sunt: “o iota sau o cirtă de veţi schimba din ce am hotarăt Eu, mic se va chema”[26] – adică nu se va mîntui; zice şi Sfîntul Ioan Gură de Aur[27].

“Şi înger din cer de va veni şi vă va învăţa altceva decît vă învăţ eu: anatema.”[28] (spune Apostolul Pavel).

Va să zică, pecetluiau Adevărul cu ameninţările acestea divine, ameninţări făcute cu adevărat şi poate să fie juridic şi cu tărie.

S-au consemnat în canoane o serie întreagă de abateri; se zice că sunt perimate, dar nu sunt perimate.

O altă problemă este că aceste canoane nu prea s-au mai republicat.

Arhim. Arsenie: Se scrie, se tipăreşte numai ceea ce ar duce spre o împăcare, spre o motivare a lor. Ei vor o împăcare, dar să ţinem de Roma; la urma urmei, ei spun că au dreptate.

Părintele Iustin Popovici spunea că orice protestant în materie de dogme este infailibil, e un Papă.

Arhim. Arsenie: Aşa este; ei interpretează la infinit. Dacă Papa singur s-a făcut infailibil, de ce să nu mă fac şi eu ?

Ce temei scripturistic ai ? “Eu sunt cu voi pînă la sfîrşitul veacului”[29], “vă fac arhierei, vă dau preoţie, vă dau puterea asta harică”[30], dar “Eu sunt Cel ce sunt“[31].

Însemnări  pentru  Cuvîntul  I.

A se vedea Însemnări pentru Cuvîntul  I, începînd cu pagina 23.

[1] Spune Mîntuitorul nostru, Iisus Hristos: “Eu sunt Calea, şi Adevărul, şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin mine.”, Sfînta Evanghelie de la Ioan, Capitolul 14, versetul 6.

[2] Amintim cuvintele Cuviosului Iustin Popovici :

“Dumnezeu-Omul Hristos a unit în Biserica Sa toate cele din ceruri şi cele de pe pămînt (Efeseni 1:10); toate tainele cerului şi ale pămîntului s-au împreunat într-o singură Taină, şi astfel s-a dobîndit Taina cea mare, a-tot-Taina: Biserica. Această mare Taină pătrunde toate mădularele Bisericii, toată viaţa lor, toate legăturile lor. Drept aceea, totul în Biserică este minune, totul este Taină  “mai presus de cuget” = mai presus de raţiune. Aici nu este nimic obişnuit, nimic banal, nimic de mîna a doua, nimic de puţină însemnătate, fiindcă totul este Dumnezeu-omenesc, totul este unit organic într-un singur organism Dumnezeu-omenesc, într-o singură şi atot-cuprinzătoare “mare taină” Dumnezeu-omenească: Biserica Ortodoxă. (…)

Toate în Biserică sunt Sfîntă Taină, toate: de la lucrul cel mai mărunt pînă la cel mai mare, pentru că totul este cufundat în negrăita sfinţenie a Dumnezeu-Omului Celui fără de păcat, a Domnului Hristos.(…)

În Biserică, totul este Sfîntă Taină. Iar pe primul loc: Sfînta Taină a Botezului, Sfînta Taină a Mirungerii, şi Sfînta Taină a Euharistiei.

Orice ierurgie e Sfîntă Taină. “Chiar una mică, chiar şi cea mai mică?” – Da. Oricare dintre ele este la fel de uriaşă ca însăşi taina Bisericii. Fiindcă şi cea mai mică dintre ele este în organismul Dumnezeu-omenesc al Bisericii într-o legătură organică, vie, cu întreaga taină a Bisericii – cu Însuşi Dumnezeu-Omul, Domnul Hristos.

Drept aceea, nu este număr tainelor în Biserica lui Hristos, în această a-tot-cuprinzătoare sfîntă a-tot-Taină ceresc-pămîntească a Dumnezeu-Omului. În ea, şi fiecare “Doamne miluieşte” este o Sfîntă Taină, şi fiecare lacrimă de pocăinţă, şi fiecare suspin al rugăciunii, şi fiecare strigăt de tînguire.“

Părinte…

Ar trebui să-ţi scriu “Cuvioase”, dar îţi voi scrie când vei fi aşa, dacă în zilele viitorului vei ajunge şi “cuvios părinte”: Patericul l-ai citit şi studiat; Sf. Isaac Sirul, Sf. Simeon Noul Teolog de asemenea. Filocalia iarăşi.

Studiul e una – îl pot face toţi. Acoperirea cu viaţa însă o pot face din când în când abia câte unii, unde şi unde, câte unul într-o sută de ani.

N-ai avut parte de studiul, care odată era miezul şi splendoarea Teologiei: Mistica, definită “ştiinţa îndumnezeirii omului”.

Nu-i destul să ştii călugăria; trebuie să-i şi înveţi calea, să-ţi deprinzi o fire nouă, fire de “fiu al lui Dumnezeu” între fii oamenilor.

Pentru asta trebuie valorificarea practică, progresivă a darurilor naşterii din nou de la Botez.

Eşti tu un convertit? Îţi trăieşti tu viaţa în Hristos în care eşti botezat, îmbrăcat în firea omului venit din Cer pentru mântuirea ta, care eşti în lumea, care “toată” zace în rău?

Ai ajuns tu aşa devreme ca vârstă, convingere şi evidenţă a trăirii în Hristos, în atotprezenţa dogmatică a lui Dumnezeu, ca să rezişti la ispitirile meşteşugite şi uneori simple de tot, ale vicleanului vrăjmaş, care în atâtea prilejuri te-a dovedit slab?

Să ştii că el nu se mulţumeşte cu biruinţe mici şi nebăgate în seamă de tine, ci-ţi pregăteşte o neobservată slăbire a credinţei şi o revenire la modul “natural” al vieţii, fără “exagerările” vieţii mai presus de fire, sau supranaturale.

Ori tu tocmai viaţa cea mai presus de natură eşti juruit să o dovedeşti reală şi posibilă între fiinţele nepricepute între care ar fi să trăieşti viaţa ta pământească.

Nu le lăsa să te îngrămădească cu dragostea lor, care mult mai are până să fie toată numai după Dumnezeu. Nu le lăsa să-ţi intre în chilie; vorbeşte cu ele numai în biserică. De-ar fi cu putinţă nici să nu te vadă decât în biserică. Deci departe de tine amestecul în “partidele” lor pe absolut orice motive – “motive” ale vrajbei.

Tu ai slujba de a scoate în evidenţă şi în planul întâi: darurile Botezului: persoana Domnului Hristos din temniţa şi bolniţa fiecăreia dintre ele. Altă treabă e administraţia şi nu ţine de tine. Faţă de slujba ta ideală, toate celelalte ţin de spinii grijilor omului vechi.

Să faci cea mai netă distincţie între aceste două vieţi, întâi pentru tine. Căci şi tu şti doar; dar nu o faci, până ce nu eşti deplin şi definitiv convertit al prezenţei Domnului Hristos în propria ta temniţă şi puţinătate de dragoste. Căci vezi câte iubeşte chiar şi monahul pe lângă Domnul Hristos.

Câţi nu se iubesc pe sine în contul Domnului Hristos? Sunt adică furaţi de la acela “un lucru trebuieşte” spre câte altele, care toate dacă nu despart totul, dar slăbesc dragostea cea unică de Dumnezeu şi aşa sporeşte vicleanul cu dărâmarea poruncii lui Dumnezeu din tine.

* * *

În cazul când vei fi propus pentru Prislop, să ştii că nu-i o treabă uşoară şi simplă pentru un călugăr ca tine “simplu” şi “uşor” întru toate ale unei căi mai presus de fire.

Toate vor trage de tine în jos, că n-au altă putere. Sunt pline de neştiinţă, de uitare şi de nebăgare de seamă asupra minţii şi fără grijă de propria lor mântuire.
Nici una nu poate învăţa războiul nevăzut şi ca urmare nu progresează duhovniceşte; nu le interesează parcă.

Deci dacă tu nu-ţi vei vedea cu toată sinceritatea şi seriozitatea de propria ta izbăvire din încercuirea vicleanului vrăjmaş, lovindu-l neîncetat cu rugăciunea neîncetată “Doamne Iisuse”, nu scapi teafăr şi te poţi trezi – Doamne fereşte – căzând în păcat şi scos din preoţie.

* * *

Citeşte şi toată atenţia Filocalia toată, dar nu în fugă, ci adâncind în minte toate datele şi tot duhul în care scriau din experienţă (din lucrare), sfinţii scriitori ai acestei dumnezeieşti îndrumări. Nu vorbi mult şi nu te împrăştia că pierzi adâncimea şi dai în superficialitate.

Te ştiu neascultător, deşi te lauzi cu nu ştiu ce ucenicie; dar numai ucenic nu mi te-ai dovedit de câte ori te-am rugat, câte bine ştii.

Ca atare bănuiesc că vei păţi multe necazuri şi înfrângeri tocmai pentru că nu te pricepi să urmăreşti cele veşnice în locul celor vremelnice; nu prinde Adevărul putere de viaţă în viaţa ta, ci numai rele de care este plină lumea şi locul unde, să zicem că vei fi. Ai grijă!

Ţi-am spus odată să faci un prim exerciţiu cu tine acolo: să nu râzi. E cel mai simplu exerciţiu al unui om care vrea să înceapă calea “smeritei rugăciuni şi atenţi”!

Iată, îţi dau această ascultare: să isprăveşti cu râsul; deoarece acolo, cu râsul tău de toate tragi tu în jos şi nu mai eşti ce trebuie să fii. Iisus n-a fost văzut niciodată râzând în această lume care-l va răstigni. Verifică-te cât mai des cu Predica de pe Munte. Învaţ-o, adânceşte-o, trăieşte-o, că după normele ei însetează, flămânzeşte “omul cel nou, cel venit din cer”, pe care-l ai în tine arvună a Împărăţiei lui Dumnezeu dinlăuntrul tău.

Ai aflat de la Sf. Simeon Noul Teolog că trebuie să fim conştienţi de Iisus Hristos pe care-l avem în noi şi care prinde toată viaţa şi sensul vieţii noastre pământeşti.

* * *

Ţi-am scris câteva gânduri de sprijin că eşti încă prunc intrat într-o slujbă şi o cale care cere să fii “bărbat desăvârşit la plinirea vârstei lui Hristos”.

Pr. Arsenie, Sinaia  1987-1988
11 oct. 1989

Lecţiile despre monahism sunt destul de bine scrise. Dar vezi nu au efect asupra lui, pentru că nu are preocuparea de viaţă şi de moarte a acestei teme şi pentru că nu se poate transpune răstignit pe cruce din scena “Veniţi la Mine”.

Acestea sunt ultimele cuvinte ale Pr. Arsenie pentru Pr. Daniil

http://www.ortodoxie.getodata.ro/catehetica/boca/parinte.htm

SFANTUL NECTARIE DE EGHINA – AJUTORUL CELOR NEMANGAIATI. Minunea din copilarie. SA AVEM CURAJUL SA SCRIEM SCRISORI CATRE CER!

O minune din copilaria Sfantului

“Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.

Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.

Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare:

desen de Cristina Ionescu-Berechet

,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”

A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului:

,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”.

Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.

Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.

Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?

Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.

Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat seama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria:

,,De la Hristos, pentru Anastasie”.

Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.

Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase. Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor. Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii. Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta. Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor. Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta. Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.

Sursa: Sfantul Ierarh Nectarie din Eghina, Minuni

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/09/sfantul-nectarie-de-eghina-ajutorul-celor-nemangaiati-minunea-din-copilarie-sa-avem-curajul-sa-scriem-scrisori-catre-cer/

Pericopa evanghelica si apostolica a zilei

Pericopa evanghelica: Luca 9, 44- 50

4. Puneţi în urechile voastre cuvintele acestea: Căci Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor.
45. Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt.
46. Şi a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare?
47. Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă Sine,
48. Şi le-a zis: Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe Mine Mă primeşte; iar oricine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Căci cel ce este mai mic între voi toţi, acesta este mare.
49. Iar Ioan, răspunzând, a zis: Învăţătorule, am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni şi l-am oprit, pentru că nu-Ţi urmează împreună cu noi.
50. Iar Iisus a zis către el: Nu-l opriţi; căci cine nu este împotriva voastră este pentru voi.

Pericopa apostolica: Coloseni 3, 7- 25

7. În care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele.
8. Acum deci vă lepădaţi şi voi de toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră.
9. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui,
10. Şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit,
11. Unde nu mai este elin şi iudeu, tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate şi întru toţi Hristos.
12. Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare,
13. Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi.
14. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii.
15. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori.
16. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti.
17. Orice aţi face, cu cuvântul sau cu lucrul, toate să le faceţi în numele Domnului Iisus şi prin El să mulţumiţi lui Dumnezeu-Tatăl.
18. Femeilor, supuneţi-vă bărbaţilor voştri, precum se cuvine, în Domnul.
19. Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre şi nu fiţi aspri cu ele.
20. Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului.
21. Părinţilor, nu aţâţaţi la mânie pe copiii voştri, ca să nu se deznădăjduiască.
22. Slugilor, ascultaţi întru toate pe stăpânii voştri cei trupeşti, nu slujind numai când sunt cu ochii pe voi, ca cei ce caută să placă oamenilor, ci în curăţia inimii, temându-vă de Domnul.
23. Orice aţi face, lucraţi din toată inima, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni,
24. Bine ştiind că de la Domnul veţi primi răsplata moştenirii; căci Domnului Hristos slujiţi.
25. Iar cel ce face nedreptate îşi va lua plata nedreptăţii, întrucât la Dumnezeu nu este părtinire.

Arhanghelii sunt numiți marii purtători de vești bune, ei fiind cei care au vestit-o lumii pe cea mai mare și mai slăvită dintre acestea. Slujirea lor (după cum spune Sfântul Dionisie Areopagitul) constă în descoperirile făcute profeților, cunoașterea și înțelegerea voii lui Dumnezeu pe care o primesc de la îngerii celor mai înalte Cete și pe care le vestesc celor mai mici, anume Îngerii, iar prin aceștia, oamenilor. Sfântul Grigorie Dialogul spune că arhanghelii îi întăresc pe oameni în credință, luminându-le mințile cu lumina înțelegerii Evangheliei și descoperindu-le adâncile taine ale credinței.

După cum se arată în toată cartea Sfântului Prooroc Iezechiel (se poate face o comparație și cu Cartea Apocalipsei), cei dintâi patru arhangheli (Mihail, Gavriil, Rafail și Uriil) sunt cei ce stau în cele patru colțuri ale Marelui Tron al lui Dumnezeu (Ma’aseh Merkabah). Împreună cu ele stau cele patru făpturi cu șase aripi (Ayyot), cei patru Heruvimi – cei cu ochi mulți, cu patru aripi, patru brațe și patru fețe, precum și cele patru Roți (Ophannim) cele cu ochi mulți sau Vânturile (Duhurile) de furtună (Galgallim), pe care creștinii, (după exemplul marelui Pavel apostolul și al ilustrului său ucenic, sfântul Dionisie Areopagitul) le numesc Tronuri. Acesti patru arhangheli sunt cei care au păzit cele patru armate ale poporului lui Israel în sălbăticie: la Nord, la Sud, la Răsărit și la Apus. Ei sunt îngerii celor patru vânturi, după cuvântul Scripturii care zice : “[Tu ești] Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Psalm 103, 5).

Rabinii din vechime au legat întotdeauna pe cei șapte arhangheli cu cele șapte planete cunoscute (Soarele, Luna, Marte, Mercur, Jupiter, Venus și Saturn; iar Sfinţii Părinţi au gândit și învățat întotdeauna că Dumnezeu guvernează Universul cu ajutorul Oștilor Cerești. Există trei liste cu numele celor șapte arhangheli (ireductibile una la cealaltă). Prima vine din Cartea lui Enoh (acceptată drept carte canonică de Biserica Ortodoxă Etiopiană, aceasta fiind ea însăși reprezentativă pentru poziția Comuniunii Bisericilor Orientale). A doua listă provine din Tradiţia Bisericii Ortodoxe (calcedoniană) și coincide, din motive necunoscute, cu cea recunoscută de gnostici, o străveche erezie). În sfârșit, cea de a treia ne vine de la mari Părinți ai Bisericii precum Sfântul Dionisie Areopagitul sau Sfântul Grigorie Teologul. În toate aceste liste, numele primilor patru arhangheli sunt aceleași: Mihail, Gavriil, Rafail și Uriil. Următoarele trei nume sunt, în funcție de lista folosită, astfel:

După Cartea lui Enoh (tradiția iudaică și cea orientală ortodoxă): Raguil; Sarachiil sau Saraqail; (Je)Re(h)miil sau (Je)Ra(h)miil;

După tradiția ortodoxă răsăriteană: Varahiil; Salatiil; (Je)Gudiil sau (Je)Hudiil;

După tradiția occidentală: (H)Anail sau (H)Aniil; Jophiil sau Cassiil; Zedekiil sau Sachiil.

Explicația și traducerea tuturor numelor se găsește mai jos. Însă tradiția orientală și ea răsăriteană ortodoxă au în comun numele încă unui arhanghel, anume cel de-al șaselea, numit Selafiil (Salatiil sau Sarachiil). De asemenea, este important de remarcat că ultimii trei arhangheli din tradiția răsăriteană reprezintă cele trei forme sau tipuri de rugăciune: de laudă, de cerere și de mulțumire. De asemeni, Zadkiel sau (S/)Zedekiel este unul din purtătorii de stindard (împreună cu Zophiel/Jophiel) care îl urmează îndeaproape pe Arhanghelul Mihail atunci când acesta intră în luptă, în fruntea oștilor cerești.

Înţelesurile numelor arhanghelilor

Mihail: “Acela care este ca Dumnezeu” sau “Cine este cel care e ca Dumnezeu?” (Daniel 10,13; 12,1; Iuda v. 9; Apocalipsa 12,7-8).

Gavriil: “Omul (puternic al) lui Dumnezeu” sau “Dumnezeu este puternic”(“Puterea lui Dumnezeu”) ( Daniel 8,16; 9,21; Luca 1,19-26).Este numit și Djibril sau Jibril.

Rafail: “Dumnezeu vindecă” (“Vindecare de la Dumnezeu”) (Tobit 3,17; 12,15). Numit și Israfel.

Uriil: “Lumina sau Focul lui Dumnezeu” (III Ezdra 4,1?). Numit și Sariil, Suriil sau Muriil.

Selafiil: “Porunca, Vestitorul sau Rugăciunea lui Dumnezeu”, întrucât porunca și rugăciunea sunt cele două moduri de comunicare: una descendentă, cealaltă ascendentă. Mai este numit și Salatiil, Selatiil, Serafiil, Sarachiil, Saraqail, Zarachiil, Zerachiil, sau Zahariil.

Iehudiil: “Mărirea, Lauda sau Slăvirea lui Dumnezeu.” Mai este numit și Gudiil sau Iegudiil.

Varahiil: “Binecuvântare sau Binecuvântări de la Dumnezeu”. Numit și Barahiel sau Varahiel.

Raguil: “Prieten al lui Dumnezeu” Numit și Raziil [1], care înseamnă “Secretele/tainele lui Dumnezeu. Nu este același cu Rafail.

Ieremiil: “Îndurarea, Înălțarea sau Milostivirea lui Dumnezeu” (cf. III Ezdra 4,36 ? ). Numit și Ieramiil, Ieremiel, Ramiel sau Remiel.

Anail: “Harul sau Bucuria lui Dumnezeu”. Numit și Aniel, Hanael sau Haniel.

Iofiil: “Frumusețea lui Dumnezeu”. Numit și Orifiel, Iufiel, Zufiel, Zofiil, Zofchiel, Zafiel, Zafchiel, Cafziel, Cassiel sau Kepharel.

Zedechiel: “Dreptatea, Îndreptarea sau Judecata lui Dumnezeu”. Numit și Saxhiel, Tsadkiel, Zadakiel, Zadkiel, Zedekul.

• Text preluat de aici.

• Icoanele preluate de aici.

Am trecut prin viaţă, viaţa mea de-acum

şi-am pornit în viaţă pe un singur drum,

drumul către Tine, către casa Ta,

Tu eşti lânga mine , în inima mea.

Căci doar Tu Iisuse plângi când plâng şi eu,

Mă ţii strâns de mână , când îmi este greu,

Mă cuprinzi ,Iubire ,tainică căldură,

Mă scapi de ce-i rau, şi de cei cu ură.

Căci doar Tu Hristoase, mă asculţi deaproape,

Tu îmi luminezi, paşii-n  ceas de noapte,

Tu îmi dai putere, viaţa s-o trăiesc

eu iţi dau chiar viaţa-mi ,ţie iţi slujesc,

Căci doar Tu Iisuse lângă mine stai

când sunt trist ,blândeţea, pacea Ta îmi dai

vad în orice lucru, fericirea Ta ,

caci doar Tu Iisuse ,esti iubirea mea,

Căci doar Tu Hristoase ,ştii ce-i suferinţa,

Vindecat-ai Doamne toată neputinţa,

Doborât-ai moartea , dăruit-ai viaţă,

Celor ce-ţi urmează sufletu’-nviază,

 Căci doar Tu Iisuse eşti făr’ de păcat ,

Vindecat-ai Doamne ,suflet întinat ,

Mi-ai zâmbit cu drag ,m-ai chemat la tine

Doamne-ţi mulţumesc , cât faci pentru mine!

Căci doar Tu Iisuse Adevar deplin

Calea şi viaţa, fără griji şi chin,

Tu eşti însăşi scopul ,pentru ce trăim,

Noi prin tine Doamne, veşnici o să fim.

Căci doar Tu Hristoase, lânga noi ai fost,

Vei rămâne-n oameni , scut şi adapost ,

Eşti izvorul vieţii, înţelepciunea toată,

Apa vie-n care ,cei chemaţi înoată,

Căci doar tu Iisuse zilnic mă ridici,

Când cei din afară vor a-mi pune piedici,

Tu eşti alinarea , şi-a mea bucurie,

Sufletul , şi focul , voinţă şi tărie.

S-a născut la începutul veacului al XIII- lea, într-o familie de ţărani. De mic copil, Sfântul Dimitrie a încercat să-şi însuşească o viaţă cât mai înaltă. Astfel, se istoriseşte că, mergând cu vacile la păscut, nu a văzut în cale un cuib de păsări cu puişori în el şi a călcat în el, omorând puii. Pentru această faptă şi-a pedepsit piciorul cu care a omorât puişorii ca vreme de trei ani să umble cu el desculţ, indiferent de anotimp.
După ceva vreme s-a aşezat într-o mănăstire, iar după ce s-a îndeletnicit cu ascultarea vreme îndelungată şi râvnind la o viaţă mai înaltă, s-a retras într-o peşteră de pe lângă râul Lom, unde a trăit neştiut de nimeni. Cunoscându- şi sfârşitul mai dinainte, s-a aşezat între două lespezi de piatră şi şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.
Vremea a trecut, şi peste trei secole s-a întâmplat o inundaţie mare, încât apa ajuns până la peştera Sfântului Dimitrie. Curentul a ridicat lespezile de piatră şi purta trupul neputrezit al Sfântului Cuvios Dimitrie.
După alţi o sută de ani, se arătă în vis unei fetiţe demonizate şi îi spuse locul unde îl găseşte. Auzind părinţii, şi apoi întreg satul dimpreună cu preoţii, s-au dus la malul unui râu, au săpat şi au găsit trupul nestricat al Sfântului Dimitrie. Fata s-a vindecat pe loc, iar sfintele sale moaşte au fost aduse în satul Basarabov.
Domnitorul Ungro-Vlahiei, auzind despre găsirea sfintelor moaşte, a vrut să aducă la Bucureşti moaştele sale. A trimis oameni care să le ia, dar când au ajuns la o fântână în Rusia, boii nu au vrut sub nicio formă să meargă mai departe. Au înjugat alţi boi, care să nu ştie de jug, iar sfântul s-a întors înapoi în satul Basarabov. Auzind domnitorul de aceasta, a poruncit ca pe cheltuiala sa să se ridice în acel sat o biserică, iar sfântul a făcut acolo nenumărate minuni.
Spre sfârşitul războiului ruso-turc, generalul Piotr Saltikov, vrând să salveze sfintele moaşte de profanare, a vrut să le ducă în Rusia, dar când a ajuns la Bucureşti, s-a întâlnit cu Hagi Dimitrie şi a cerut ca moaştele să fie lăsate la Bucureşti. Acest lucru s-a şi întâmplat, şi generalul Piotr Saltikov a luat numai o mână pe care a trimis-o la Lavra Pecerska de la Kiev. Moaştele Sfântului Dimitrie s-au aşezat în Catedrala Patriarhală în timpul Mitropolitului Chir Grigorie.
De atunci, în fiecare an, la 27 octombrie, mii de pelerini aleargă la Sfântul Cuvios Dimitrie pentru a cere ajutorul său.

• Autor: Pr. Nicolae Iulian Bota