În realităţile noastre bisericeşti se întâlnesc mulţi oameni care nu sunt bolnavi psihic, ca să poată fi socotiţi cazuri patologice, care duc o viaţă normală, însă, dacă se dedau trăirilor religioase, văd „îngeri” şi au părtăşie cu duhurile, cheamă sufletele celor răposaţi şi primesc descoperiri „cereşti” deosebite. Ei cred că sunt în legătură cu lumea luminoasă duhovnicească, pentru că au fost inspiraţi să facă bine. Cum poate satana să înveţe la bine?

Naivă legătură logică! Oare însă duhurile rele, jinduind să capete încrederea naivilor creştini, vor porni să li se arate „cu coarne”? O asemenea arătare le-ar fi respingătoare! Diavolul nu este într-atât de puţin deştept precum sunt jertfele lui. Înşelările nu pot fi cuprinse dintr-o privire, nici gândurile lui date în vileag cu o singură dovadă. În Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul se vorbeşte nu despre înşelăciunile satanei, ci despre „adâncurile satanei” (Apocalipsa 2, 24).
Frica îl cuprinde pe om când se gândeşte la aceste „adâncimi ale satanei”. Pe motivul evlaviei, satana îşi conduce jertfele către cea mai mare necinstire. Pe motivul sfinţeniei şi al desăvârşirii, le dă lor vedenii şi îi umple de mândrie. Sub pretextul înălţării în viaţa duhovnicească, împotmolindu-i în balta rătăcirilor religioase până la slăbirea morală şi deplina pieire.

Adesea se întâlnesc astăzi oameni care, cu o sete neobişnuită, se avântă pe primejdiosul tărâm – pentru cei plini de păcate – al vieţii duhovniceşti. Unii se dedau la delirul unor rugăciuni bolnăvicioase, alţii – la şedinţe de spiritism, iar o a treia categorie – la căutarea descoperirilor cereşti. Toţi, în realitate sunt jertfe ale aceleaşi mistici bolnave şi, dacă le veţi spune, pentru a-i preveni, că se joacă cu focul, că pot să fie înşelaţi de demoni, care se pot arăta adesea ca sfinţi îngeri, ei vor avea deja răspunsul pregătit: „Ştim asta! Noi chiar avem mărturii din experienţă, că pe lângă îngeri, adesea se arată şi demoni. Însă cunoaştem care duhuri sunt bune şi care sunt rele. De aceea suntem cu luare-aminte. Pe cele bune le primim, iar pe cele rele le înlăturăm”. Astfel de oameni nu pot să fie convinşi cu nimic. Ei s-au încredinţat singuri că nu pot să greşească la ispitirea duhurilor. De aceea, de sus şi cu un simţământ de compasiune privesc la noi, cei care i-am povăţuit să se ferească de răutatea demonilor. Dar, sărmanii, sunt atât de crunt înşelaţi şi atât de viclean căzuţi în rătăcire! Sfântul Nil Sinaitul spune, descoperind răutăţile satanice: „Trebuie să cunoşti următoarea înşelăciune a demonilor. Uneori, ei se împart pe grupe. Unii vin cu sminteala – şi când tu cauţi ajutor, vin alţii în chip de înger şi îi izgonesc pe primii, ca să fii ademenit tu că sunt adevăraţi îngeri şi să cazi în părerea de sine că eşti vrednic de ei”.
Satana foloseşte şi o altă manevră strategică: trimite lupte duhovniceşti în sufletul monahilor nevoitori şi ale unor creştini de rând, iar după aceasta, când ei încep să se roage mai cu tărie, dau înapoi îndată, ca ei să gândească înalt despre sine, că deja pot prin rugăciunea lor să depăşească orice ispită.

Iată cum descrie aceste vedenii Sfântul Nil Sinaitul: „Dacă observi că, atunci când te rogi împotriva vreunui gând păcătos, acesta s-a liniştit îndată şi lesne, ia seama din ce s-a născut aceasta, ca să nu cazi în plasa lui şi, fiind înşelat, să nu devii tu însuţi trădător al tău…Uneori demonii, semănând întru tine anumite gânduri păcătoase, ei înşişi te îndeamnă să te rogi împotriva lor şi pe dată dau înapoi. Ei fac acest lucru ca să cazi în înşelare, imaginându-ţi că deja ai început să biruieşti gândurile şi să-i înfricoşezi pe demoni”.

De aceeaşi natură este şi următoarea înşelăciune satanică, observată adesea în viaţa contemporanilor noştri:
Există oameni care, după ce au trăit o viaţă plină de păcate, dintr-odată doresc să o rupă cu murdăria lor. Ei plâng, se căiesc, caută pe Dumnezeu, însetează de mântuirea sufletului lor. Însă, sub influenţa ispititorului, care îi pândeşte chiar şi în pocăinţa lor, în loc să se cufunde în adevărata smerenie, în loc să se întărească în hotărârea de a petrece restul vieţii lor în necontenită pocăinţă, ei se grăbesc să vadă roadele întoarcerii lor. Încep să-şi închipuie că, ieşiţi de pe drumul păcatului, deja sunt cine ştie cine, dacă nu chiar sfinţi, vrednici să intre în părtăşie suprafirească vădită cu cerul. Dacă nimeresc, prin această înţelegere nedreaptă a lor, în cercul unor creştini „ortodocşi”, fără de dreaptă socoteală ori al unor sectanţi care se ocupă cu vedenii şi descoperiri, cu vorbirea în limbi necunoscute, cu căderea în transă şi altele, îndată primesc ei înşişi „neobişnuite” daruri duhovniceşti. Încep să audă şoapte minunate, văd nemaipomenite vise şi vedenii, trăiesc minuni. Scăpaţi prin pocăinţa lor din mâinile celui viclean, ei cad numaidecât în cursele acestuia din nou, prin cele dăruite lor, prin darurile „mistico-duhovniceşti” primite fără nici o cenzură.

Paradoxal este faptul că, atunci când erau în cele mai mari căderi morale, aceşti oameni, pentru aplecarea lor spre pocăinţă, au fost cel mai aproape de mântuirea lor! Dar după ce s-au lepădat de faptele lor rele şi au primit ca „răsplată” pentru aceasta „darurile mistice suprafireşti”, ei s-au îndepărtat la distanţe deznădăjduitoare faţă de Dumnezeu.
Nu sunt oare aici „adâncurile satanei”?! (Apocalipsa 2, 24).

Iată însă şi alte prăpastii ale înşelăciunii satanice:
Mulţi oameni căzuţi în mistica bolnavă trăiesc în virtute, în curăţie, în rugăciune, aproape asemenea sihaştrilor. Însă acest fapt nu demonstrează că vedeniile şi darurile sunt de origine divină. Căci sub această impecabilă morală exterioară se ascunde o altă înşelare adâncă, satanică. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, în spatele fiecărei patimi se ascunde un demon îndemnător spre păcatul potrivit acestora („Filocalia”; Sfântul Ignatie Briancianinov, „Patericul”). Există demoni ai desfrânării, ai mâniei, ai mândriei, ai iubirii de arginţi, ai răutăţii şi alţii asemenea. Toţi aceşti demoni sunt supuşi ai întâistătătorului lor – satana. Când el cuprinde zdravăn în mâinile sale vreo jertfă, trimiţându-i vedenii şi descoperiri, şi când, aruncând-o în mândrie, vede astfel că nu este neapărat necesară prezenţa altor demoni, atunci le spune acestora: „Retrageţi-vă de la acest om! Nu-l mai necăjiţi! El să nu aibă ispitele îmbuibării pântecelui, iubirii de arginţi, desfrânării şi mâniei! Să nu aibă lupte cu patimile lui cele rele! Să trăiască pe dinafară întru totul cinstit şi plin de pace! Să se socotească drept sfânt! Să slujească în viaţa lui ca pildă altora, ca şi ei să fie atraşi de vedeniile lui! Eu îl ţin bine sub puterea mea prin fina mândrie ascunsă întru el! Alt păcat nu este de trebuinţă spre pieirea lui!”
Şi, într-adevăr, un astfel de om, care a primit vedenia fără să aibă nici un fel de ispită duhovnicească, trece în ochii oamenilor drept sfânt. El nici nu se gândeşte că este în slujba celui rău. Vedeniile lui sunt „minunate”. Nu este egoist şi nu trăieşte doar pentru sine, ci ajută tuturor cu darurile lui suprafireşti. Nimănui nu-i trece nici măcar prin minte că toate acestea pot să fie de la satana.

Doar atunci poate să fie trădat „sfântul” fără reproş în legătura lui duhovnicească cu încercatul urmăritor al său, diavolul, când îi sunt rănite mândria şi iubirea de slavă a sa. Învinuiţi-l pentru vreun lucru de nimic! El îndată se scoală ca ars şi începe să se apere. Mândria lui se manifestă atunci întru el. Deşi la vedere nu are alte vicii, singură mândria îi este de ajuns ca să-l facă rob al diavolului.

Că de aceste viclenii de înrobire a sufletului omenesc se slujeşte satana, vedem din următoarea grăire a Sfântului Ioan Scărarul: „Nimeni nu se îndoieşte de faptul că diavolii şi patimile părăsesc uneori sufletul…însă şi mai puţini cunosc din ce pricini îl părăsesc pe el. De la unii oameni – nu doar credincioşi, ci şi necredincioşi – au plecat toate patimile, cu excepţia uneia – mândria. Ele au lăsat-o pe ea ca o temelie rea, ca să umple locul patimilor de mai înainte, întrucât aceasta este atât de vătămătoare, încât poate să distrugă chiar şi cerul”.